Îndreaptă, Isuse, surâsul Tău asupra persoanelor care lucrează în prima linie riscându-și chiar și viața și asupra preoților care fac pastorație în fața unei Biserici închise și goale.

Poate că astăzi, mai mult ca oricând, descoperim cât de profetice au fost cuvintele Papei Francisc atunci când, într-un interviu cu părintele Antonio Spadaro (directorul revistei„Civiltà Cattolica” – 22 sept. 2013), vorbește despre biserică spunând că e „ un spital de campanie pe câmpul de luptă”; El vede clar că “lucrul de care Biserica are astăzi mai mare nevoie este capacitatea de a vindeca rănile, de a încălzi inimile credincioșilor, de atenție și de apropiere. „Văd Biserica precum un spital de campanie pe câmpul de luptă”. Este inutil să întrebi o persoană, rănită grav, dacă are colesterolul și glicemia ridicate! Rănile ei trebuie mai întâi tratate și abia după aceea putem vorbi despre orice altceva. Trebuie să începem de jos și să lucrăm la vindecarea rănilor.În contextul actual, în care bisericile noastre sunt goale sau închise din cauza interdicțiilor externe, „anunțul misionar se concentrează pe esențial, pe ceea ce este necesar, iar aceasta fascinează și atrage cel mai mult; este ceea ce face ca inima să ardă, asemenea celei a discipolilor din Emmaus, vestirea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu este anterioară obligației morale și religioase”.

„Am certitudinea dogmatică, adaugă Papa Francisc, că Dumnezeu este în viața fiecărei persoane, chiar dacă viața acesteia a fost un dezastru, chiar dacă este distrusă de vicii, de droguri sau de orice altă cauză, Dumnezeu este în viața ei… Trebuie să avem încredere în Dumnezeu”.   

Prin urmare, visez la o Biserică Mamă și Păstor, ai cărei slujitori trebuie să fie milostivi și să se ocupe de oameni, să-i însoțească așa cum a făcut-o bunul samaritean care îl spală, îl curăță și îl ridică pe aproapele său: aceasta este Evanghelia autentică, în care se experimentează că Dumnezeu este mai mare decât păcatul, chiar și decât păcatul meu. Papa însuși se definește un „păcătos”, asupra căruia Domnul și-a îndreptat privirea plină de îndurare.        

În documentul „Evangelii gaudium” Papa ne spune:  vreau o Biserică „ce iese în lume”  o comunitate de discipoli misionari care iau inițiativa, care se implică, însoțesc, care dau rod și sărbătoresc. Comunitatea evanghelizatoare știe că Domnul a luat inițiativa, a precedat-o în iubire (1In 4,10) și pentru aceasta ea știe să facă primul pas, să ia inițiativa fără teamă, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i chema pe cei excluși. Trăiește o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui și forța sa care înflăcărează inimile. (Ev. Ga. 24)

„Prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe.  Mai mult decât frica de a greși, sper să ne miște frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă.(Ev. Ga. 49)

Aceste cuvinte sunt ca niște sulițe care străpung inimile păstorilor care sunt izolați în casele lor,  având bisericile goale sau închise și împiedicați fiind să iasă tocmai când circumstanțele sunt atât de urgente.

Dar Biserica despre care vorbește Papa Francisc nu este alcătuită numai din păstori, ci și din laici: din persoane care acum lucrează în prima linie, din persoane care stau pe munte precum Iosua și Moise. Deci, Biserica este alcătuită din cei trimiși în misiune și din cei care se află pe calvar. Dorința păstorului este ca noi să fim în prima linie, să alergăm pe străzi pentru a ne întâlni cu oamenii și a le a vorbi  la inimă și astfel să fim aproape de ei. Oare acesta este lucrul pe care Domnul îl cere preoților astăzi?  Să ne înălțăm privirea spre crucifixul surâzător și să-l întrebăm: ce ai face Tu în această situație? Să nu uităm că situația din acea vreme era foarte asemănătoare cu situația noastră de astăzi: oamenii strigau după ajutor, îi cereau lui Isus să coboare de pe cruce și să-i elibereze de asupritori, de boli, de moarte. Și ce face Isus? El rămâne atârnat și pironit pe cruce. El atârnă în cuiele pe care noi i le-am înfipt. Dar tocmai din acea poziție de răstignire și de absolută slăbiciune din care pare să nu poată face nimic, Isus ne oferă cel mai radical și eficient răspuns. Un răspuns care ne va vindeca de boala pieritoare, boală ce a pătruns în trup și suflet și al cărei efect este moartea. Tocmai din rana profundă a coastei, pe care noi i-am provocat-o, Isus ne va dărui medicamentul de care omul are cea mai mare nevoie pentru a se vindeca: Dragostea milostivă a Tatăluilui exprimată prin surâsul Lui asupra noastră.

Ce altă lecție am putea învăța din tot ceea ce se întâmplă azi?

În acest timp, când numărul păstorilor de suflete a scăzut, iar noi suntem foarte preocupați cu multe alte lucruri, am uitat să ne îndreptăm privirea asupra crucifixului. Grija noastră pastorală s-a transformat în sterilitate și este incapabilă să transmită viață adevărată, iar mulți credincioși s-au îndepărtat. Poate că a sosit momentul de a ne opri un pic și a sta cu Cristos, a ne lăsa răstigniți cu El și a fi una cu El. Acum este momentul de a recunoaște sărăcia și slăbiciunea noastră, dar și responsabilitatea noastră ca păstori de suflete, nu doar de trupuri. A sosit timpul să descoperim că există două câmpuri de luptă pentru o unică bătălie: câmpul de pe munte și cel dintre oameni. Este o luptă pe care Isus a dus-o deseori: în timpul zilei era printre oameni, iar seara se retrăgea în singurătate pentru a se ruga Tatălui.  O realitate care a existat dintotdeauna, așa cum ne-o relatează și Faptele Apostolilor:

„Nu este bine, spun Apostolii, ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese.  De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de duh şi înţelepciune, pe care să-i stabilim pentru această necesitate.  Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului.” (Fap. 6,2-4).

Poate că a sosit momentul să implicăm mai mult persoanele laice în exersarea misiunii lor specifice de slujire a semenilor și a Bisericii. Putem observa bine în aceste zile cum ele își trăiesc misiunea cu mare responsabilitate: prin grija față de bolnavi, exersarea carității, solidaritate și atenție pentru vecini, ajutorarea persoanelor în vârstă care nu pot ieși din casă, mângâierea și binecuvântarea muribunzilor. Sunt activități pe care ele le desfășoară cu riscul propriei vieți.

Acesta este acel „spital de campanie pe câmpul de luptă” menționat de Papa Francisc.

Dar ca opera să fie o acțiune completă a Bisericii, acestei activități de pe teren trebuie să i se adauge activitatea de pe munte, așa precum este menționat în cartea Exodului; „Moise i-a zis lui Iósue: „Alege pentru noi nişte bărbaţi, ieşi şi luptă împotriva lui Amaléc! Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână”. Iósue a făcut după cum i-a spus Moise şi a luptat împotriva lui Amaléc. Iar Moise, Áaron şi Hur au urcat pe vârful dealului. Când Moise îşi ridica mâna, era mai tare Israél; când îşi lăsa mâna în jos, era mai tare Amaléc. Mâinile lui Moise s-au îngreunat; ei au luat o piatră, au pus-o sub el iar el s-a aşezat pe ea. Iar Áaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă; şi mâinile lui au rămas stabile până la apusul soarelui.13 Iósue i-a lovit pe Amaléc şi poporul lui prin ascuţişul sabiei”. (Ex, 17,8-14)

Lupta de pe munte – la care cu toții suntem chemați, în special preoții și persoanele consacrate, dar în aceste zile și cei care sunt izolați în casele lor – este contribuția noastră față de cei care lucrează în prima linie. Este modul nostru de a fi cu Cristos pe cruce, felul  în care se unesc cele două terenuri de luptă și prin care dușmanul va fi învins definitiv. Rugăciunea creștină este o rugăciune concretă, care caută o relație personală cu Dumnezeu și  care întărește comuniunea dintre oameni. De aici derivă respectarea normelor impuse de autorități, consolidarea relațiilor în familie, primirea sfaturilor și a rugăciunilor  propuse de epicopi si de Sfântul Părinte. Aceasta să fie contribuția noastră pentru învingerea dușmanului comun și creșterea în iubire reciprocă și în comuniune cu Dumnezeu! Să facem ca surâsul lui Cristos să iradieze din nou asupra comunității umane!

P. Olivo Bosa SJ și comunitatea Centrului Manresa.

Exprimaţi-vă opinia