A pornit de la imaginea Mariei la picioarele crucii părintele iezuit Marko Ivan Rupnik, pentru a introduce prima predică pentru Postul Mare, desfăşurată în Palatul Apostolic, vineri, 6 martie 2020.

O imagine “foarte puternică”, a spus comentând acea scenă şi subliniind că pentru o mamă este greu să asiste la moartea fiului. “A vedea propriul fiu în moarte este ceva absolut deosebit – a afirmat el – dar mai ales dacă acest Fiu este Mântuitorul lumii”. Se înţelege astfel, a afirmat el, pentru că iconografia antică “o reprezintă pe Maria sub cruce cu o mână pe obraz”.

Ce înseamnă asta? În iconografia bizantină păstrată până în zilele noastre, a explicat el, “aceasta este tocmai imaginea persoanei aflate într-o încercare foarte dură”. O persoană, a adăugat el, care “este pusă într-o nesiguranţă foarte gravă, ba chiar într-o îndoială”. Ce poate pune la îndoială Maria sub cruce? Pentru ce o reprezintă astfel iconografia? Imaginea, a răspuns iezuitul, îl arată pe Cristos îndreptat spre Mama sa şi ea care îl priveşte pe Fiul său. Conform orientalilor, în scena aceea Fiul de pe cruce încredinţează Mamei “ultimul grad, cel mai înalt grad al înţelepciunii”, adică să vadă “sensul falimentului, sensul prăbuşirii, sensul suferinţei şi sensul unei morţi aşa de ruşinoase cum era a sa”. Aşa încât e adevărat, a adăugat el, “că suferinţa, durerea sunt o problemă”.

Referindu-se la Evanghelia lui Marcu, părintele Rupnik a amintit că “atunci când Cristos începe să vorbească despre cum va fi rezultatul său la Ierusalim, cum va suferi, ce i se va întâmpla”, Petru îl cheamă deoparte şi îi spune: “Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. Apostolul foloseşte un termen “puternic”, acelaşi pe care Cristos îl folosea mereu pentru a-i reduce la tăcere pe diavoli. Pentru aceasta Petru s-a “impresionat aşa de mult” când a înţeles că Cristos vorbeşte despre sine “ca şi cum ar avea un diavol”. Pentru el este imposibil că El ca Mesia trebuie să sufere, pentru că “în urmă există un imaginar al lui Mesia triumfător”.

O situaţie asemănătoare, a continuat iezuitul, are loc cu cei doi discipoli de la Emaus, când mărturisesc că au avut speranţa că El va elibera Israelul, şi totuşi acum îl văd răstignit şi înmormântat. De fapt, există o aşteptarea a lui Mesia care creează o speranţă. Asta corespunde desigur la ceva foarte uman, “o mântuire conform naturii noastre. Şi conform naturii noastre, nu putem să fim mântuiţi printr-o suferinţă, o moarte aşa de dureroasă”.

Stând sub crucea Fiului, Maria are gânduri “foarte profunde” tocmai în această privinţă. Şi se întreabă cum este posibil ca Mântuitorul lumii să sfârşească răstignit. În Evanghelia lui Luca, atunci când se relatează despre prezentarea lui Isus la templu, se vesteşte că o sabie va străpunge inima Mariei, ba chiar viaţa sa va fi străpunsă. “Sabia – a spus părintele Rupnik – dă imaginea unei tăieri, a ceva ce desparte cu adevărat, aşa încât e adevărat că în Scrisoarea către Evrei această sabie este considerat drept cuvânt”. Un cuvânt eficace, “mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri”.

Tocmai sub cruce Maria “simte această sabie care merge până în adânc, care discerne gândurile şi sentimentele, dar zdruncinând, tăind”. Contemplaţia sa “nu este o contemplaţie paşnică”. Luca spune că Maria păstrează aceste lucruri în inima sa. Ce poartă înăuntrul ei? “Termenul care este folosit în greacă – a explicat predicatorul – înseamnă că poartă ceva foarte preţios”. Pentru prima dată este folosit în Evanghelia cuvântul symballo, care înseamnă “textual a pune împreună, a încerca să îmbine, să unească”. De fapt, Maria pune împreună cuvintele şi evenimentele.

Fecioara stă sub cruce, deasupra căreia este scris “Rege”. Acesta este, a afirmat părintele Rupnik, “tronul pe care acum stă Cristos”. Din partea noastră, fără Duhul Sfânt “nu putem înţelege că Dumnezeu există cu adevărat ca iubire”. Asta se realizează cu dăruirea de sine, dar merge mult dincolo de mentalitatea noastră. În Cristos vedem “adevărul lui Dumnezeu”; dar a înţelege un Dumnezeu care se dăruieşte în acest mod “pune în dificultate abordările raţionaliste ale credinţei”. Tatăl “conduce lumea şi istoria prin intermediul Mielului, al dăruirii de sine”: istoria “este gestionată prin dăruirea de sine, prin iubire”.

Iubirea, care “în cer este o fericire absolută”, pe pământ devine Triduum pascal. Pentru aceasta, trebuie să ne pregătim pentru înviere prin itinerarul Postului Mare. Trebuie să ştim să percepem, a subliniat părintele Rupnik, că “prezenţa noastră în istorie găseşte sens prin Triduum-ul pascal”. Trebuie înţeles că fiecare dar este consumat: “cel care se dăruieşte se consumă, nu se cruţă”. Mărturia devine aşadar posibilă numai graţie Duhului Sfânt.

Creştinul ştie că Domnul este cel care dă viaţa: cu Duhul Sfânt, este posibil să trăim propria existenţă ca “dăruire de sine”. Dumnezeu varsă în inima fiecăruia iubirea Tatălui. Acesta este, a încheiat părintele Rupnik, drumul Bisericii în istorie: un drum pascal. Şi ca Maria, “suntem chemaţi şi noi la o convertire continuă pentru a vedea că istoria merge conform Providenţei şi că Dumnezeu se manifestă în această lume prin prezenţa noastră”.

(După L’Osservatore Romano, 7 martie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia