03.03.2020, Vatican (Catholica) – La sfârșitul ultimilor șase ani, Comisia Teologică Internațională (CTI) a publicat un ultim document despre Reciprocitatea între credință și Sacramente în economia sacramentală. O parte relevantă a textului este dedicată unei probleme teologice ale cărei consecințe pastorale nu sunt fără interes: valoarea sacramentală a căsătoriei botezaților necredincioși. Departe de o abordare pur cazuistică, problema este inserată în cadrul teologi amplu al unui document a cărui intenție fundamentală este să scoată în evidență legătura intrinsecă ce unește credința și celebrarea Sacramentelor. Este vorba de a evita atât o credință așa de cerească ce se eliberează de viața eclezială și de practica sacramentală cât și o concepție „magică” a Sacramentelor, dezlegată de viața de credință.

Primele capitole ale documentului, sprijinindu-se pe izvoarele normative ale credinței creștine, scot în evidență caracterul dialogal al întregii economii sacramentale a mântuirii și a reciprocității vitale între credință și Sacramente. Credința ca răspuns, sub har, al omului la inițiativa mântuitoare a lui Dumnezeu intră în însăși structura actului sacramental. Acest lucru este valabil pentru fiecare din cele șapte Sacramente ale Bisericii, deși fiecare dintre ele se realizează într-un mod specific. CTI a tratat despre cele trei Sacramente ale inițierii creștine și cazul foarte special al Sacramentului Căsătoriei (§ 135-182).

Urmând o schemă aplicată deja la celelalte Sacramente contemplate, documentul începe prin a schița, pornind de la Scriptură și de la Tradiție, natura și profilul sacramental al căsătoriei creștine (§ 135-182). După aceea, el se oprește îndelung – aproape un sfert din document – asupra problemei teologice și pastorale puse de căsătoria între „botezați necredincioși” (nr. 143-182). Dat fiind că botezul este Sacramentul credinței, însăși noțiunea de „botezați necredincioși” este destul de paradoxală. Însă este vorba de o situație de fapt, din păcate destul de larg răspândită. În fața acestei situații, două erori pastorale trebuie evitate atunci când botezați necredincioși cer să se căsătorească „în biserică”. Prima este automatismul sacramental care, cu pretextul „teologic” că fiecare Căsătorie între doi botezați este în sine sacramentală, face abstracție totuși de credința lor personală; ceea ce duce adesea la celebrări mincinoase și mai puțin edificatoare. A doua este de a impune, ca și cum Biserica ar fi o vamă, exigențe elitiste și excesive în privința gradului de credință cerut. „Pistometrul” – aparat pentru a măsura gradul de credință – încă nu a fost inventat! Mai degrabă revine păstorului să sufle pe jarul ascuns sub cenușă.

Pentru a face lumină asupra acestei probleme, CTI prezintă coordonatele teologice ale problemei și urmează un parcurs sistematic prin intermediul recentelor documente ecleziale, de la documentul CTI despre Căsătorie (1971), în care problema era deja afirmată, până la învățăturile ultimilor Papi, fără a uita jurisprudența canonică (cf. § 146-165). Ei bine, acest parcurs tinde la o teză precisă pe care CTI o reia, o dezvoltă și o apără: absența totală a credinței personale face îndoielnică validitatea Căsătoriei sacramentale în măsura în care ea poate să compromită intenția minimală de a încheia o căsătorie naturală. De fapt, harul presupune natura și căsătoria ca Sacrament presupune existența căsătoriei „naturale” care este ridicată la o semnificație supranaturală și la o cauzalitate de har. Așadar dacă realitatea naturală dispare, Sacramentul nu se poate realiza.

Or, CTI ia act de profundele schimbări culturale contemporane. Adevărul căsătoriei naturale este inseparabil de o antropologie fundamentală precisă – persoana ca ființă de comuniune, sacramentalitatea trupului uman sexuat… – care explică și justifică toate caracteristicile care definesc căsătoria naturală: indisolubilitate, fidelitate, deschidere spre viață… Acest adevăr al persoanei umane este accesibil de drept la experiența reflexivă a omului. Însă, în fapte, omul concret are nevoie adesea ca el să fie confirmat și protejat de credință. Or, din declinul social al credinței creștine și din vreun alt factor rezultă că acest adevăr nu mai este astăzi o referință comună împărtășită. Ba chiar, nu numai că el este respins de mulți indivizi, însă diferite antropologii complet incompatibile cu această viziune despre om au impus predominarea lor în instituțiile culturale, juridice și politice. Banalizarea divorțului, răspândirea unei mentalități contraceptive, ascunderea diferenței sexuale, dar, în mod mai radical, și concepția despre sensul vieții ca realizare individualistă de sine, contribuie la slăbirea în suflete a viziunii antropologice pe care se sprijină căsătoria naturală.

De aceea, atunci când dispare credința personală trăită (acest har care vindecă și perfecționează natura, ar spune Sfântul Toma), este tot mai improbabil ca mirii să aibă intenția de a face ceea ce Biserica intenționează să facă atunci când ei celebrează căsătoria și, prin urmare, este permis să se aibă îndoială cu privire la validitatea Sacramentului celebrat în aceste condiții. Desigur, nu trebuie subevaluată puterea minunată a naturii, care este în măsură să reziste în fața atâtor deformări culturale. Forța iubirii lor, frumusețea atrăgătoare a vieții de familie… adesea ne face pe noi cei care credem să întrevedem și să dorim adevărul căsătoriei naturale. Rămâne faptul că perceperea acestui adevăr al căsătoriei este amenințată atunci când nu este cultivată într-un ambient, personal și comunitar, de credință trăită.

În ultimă analiză, revine păstorilor să discearnă care este intenția botezaților necredincioși atunci când cer să se căsătorească „în biserică”, însă principiile oferite în documentul CTI le oferă orientări prețioase, întemeiate pe adevărul uman și creștin al căsătoriei. (material L’Osservatore Romano, semnat de Serge-Thomas Bonini, secretar general al Comisiei Teologie Internaționale, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)

Sursa: Ercis.ro

Exprimaţi-vă opinia