În reflecţia de luni după-amiază la exerciţiile spirituale pentru Curia Romană

de Michele Raviart

Vocaţia este “întâlnirea decisivă în care Dumnezeu ne-a vorbit în care Dumnezeu ne-a vorbit” şi în care ne decidem să ascultăm de alegerea sa. Este începutul unei “noi istorii”, al unei “noi naşteri” în care se creează noi paternităţi şi noi fraternităţi. Deci este necesar să amintim momentul care s-a trăit atunci când am ascultat şi “să reauzim din nou glasul Domnului”, în aceea care este semnificaţia ultimă a rugăciunii.

În a doua meditaţie de luni, 2 martie 2020, la exerciţiile spirituale care se desfăşoară la Ariccia, părintele Bovati a pornit de la figura lui Moise pentru ca să explice ce înseamnă a fi chemaţi. Moise este un păstor şi un servitor. Nu are conştiinţa că va trece de la ocuparea de turma socrului său Ietro la conducerea turmei poporului lui Israel. “Uneori – a explicat teologul – Scriptura ne prezintă chemarea, vocaţia, exact ca o transformare a meseriei: de la o ocupaţie materială la o dedicare spirituală. Aşa încât ceea ce a fost trăit după trup să poată sugera ca un semn valorile Duhului”.

Dumnezeu este întotdeauna în acţiune pentru a orienta persoana la descoperirea unei dimensiuni mai înalte a vieţii, a unei dăruiri mai utile, o slujire mai utilă pentru fraţi. Dumnezeu cheamă în ceea ce trăim, în acea istorie concretă în care se face văzut într-un fel, se întrezăreşte ceva din chemare. Dumnezeu cheamă în ceea ce se trăieşte, chiar şi în aspectele sale de sens şi de trudă, care sunt condiţiile – acestea – pentru a aspira, probabil în mod inconştient, la o realitate superioară: aceea pe care Dumnezeu, şi numai El, este în măsură s-o reveleze şi s-o îndeplinească.

Moise nu ştie unde merge şi nici nu-şi dă seama că se apropie de un loc sacru atunci când este curios de tufişul care arde pe muntele Horeb. Nu-şi imaginează semnificaţia arbustului ars de foc fără să se consume şi ce anume i se va revela. “Aceste diferite aspecte de ignoranţă, de non-conştiinţă”, a subliniat părintele Bovati, “constituie matricea esenţială pentru a înţelege ce anume este cu adevărat în realitate vocaţia în dimensiunea sa profetică, adică faptul este întotdeauna o revelare a lui Dumnezeu, nu o auto-conştiinţă lucidă, nu o autodeterminare”. De fapt, chemându-l pe nume, Dumnezeu îi cere lui Moise o disponibilitate personală, la care el răspunde spunând: “Iată-mă” şi “întreprinzând un parcurs de conştiinţă şi ascultare”.

Chemarea lui Dumnezeu are loc deci “într-o condiţie umană, într-o persoană, nepregătită; are loc ca o surpriză, ca un eveniment neaşteptat şi aparent petrecut în mod inoportun”. De fapt, sunt neaşteptate alegerea lui David, un tânăr care cântă din liră şi nu un războinic, pentru a lupta cu Goliat; sau aceea a lui Ieremia, un tânăr nepriceput chemat să profeţească pentru naţiuni.

Surpriza este în realitate marca lui Dumnezeu, precum şi disproporţia între ceea ce se consideră că este oportun şi chiar necesar în ochii oamenilor şi ceea ce Dumnezeu alege ca mediere: ca un slujitor pentru acţiunea sa mântuitoare.

Din tufiş vine glasul lui Dumnezeu. Un semn pe care Biblia nu-l explică în mod explicit, dar care pentru iezuit poate să fie interpretat în două moduri. Pe de o parte tufişul este reprezentarea simbolică a lui Moise: este un om, o realitate mizerabilă cuprinsă de foc “simbol privilegiat al Dumnezeului celui viu”. O unire care “în loc să anihileze creatura slabă şi fragilă, o promovează la o vitalitate, la o misiune care omului îi apare imposibilă”. Pe de altă parte tufişul este “realitatea suferindă a poporului lui Israel”, în timp ce focul este “puterea crudă a asupritorului egiptean, care nu este însă în măsură să anihileze această realitate fragilă a unui popor supus, pentru că Dumnezeu este prezent”.

În schimb, în Noul Testament se arată care este valenţa spirituală a vocaţiei pentru cel care îl urmează deja pe Domnul. În Evanghelia lui Matei, Isus îi întreabă pe discipoli: “Cine vreţi ca eu să fiu?”, pentru a evidenţia că El nu este unul din profeţii mulţi, ci este “Unicul, Fiul, Mesia, Evenimentul real” şi nu o aşteptare sau o pregătire. “Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, răspunde Petru. Un răspuns care nu vine din carne şi din sânge, din deciziile umane, ci vine printr-o revelaţie a Tatălui. Un răspuns nu colectiv, ci individual.

Vocaţia este mereu o alegere care se naşte din inima individului şi nu este niciodată asentimentul la un grup, la ceva care se determină în manieră colectivă, ca un soi de val la care unul participă fără o responsabilitate personală, decisivă. Şi Petru cu adeziunea la Dumnezeu se transformă. Nu numai în nume, ci în substanţă: “El, slab, nesigur, devine stânca pe care este sprijinită Biserica însăşi, devine principiu de soliditate în credinţă pentru a-i ajuta pe fraţii săi să depăşească toate cursele diavolului, toate puterile iadului care se vor dezlănţui”.

“Nouă – a concluzionat părintele Bovati adresându-se Curiei – ne este dat să fim ca Petru, însă trebuie să-l urmăm pe Domnul, să-l urmăm cu adevărat” pe drumul său al Pătimirii şi al Crucii. Invitaţia este de a ne ruga pentru a cere darul Duhului pentru a fi cu adevărat discipoli ai Domnului. O dorinţă exemplificată de psalmul 63, aceea a “alegerii lui Dumnezeu”, care spune: “Iubirea ta valorează mai mult decât o viaţă”, “într-un raport de iubire şi de comuniune care este cu adevărat fericirea noastră”.

(După L’Osservatore Romano, 3 martie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia