De Maria Carla Frison

Responsabilă de arhiva sanctuarului “Sfânta Iosefina Bakhita” de la Schio

Comemorarea liturgică a sfintei Bakhita, anul acesta, ne invită să ne redescoperim – invitaţi de viaţă – la şcoala iubirii, a umanităţii. Tema: “Cu Bakhita la şcoala de umanitate” a fost aleasă la Schio de întâlnirea între Asociaţia Bakhita Schio – Sudan, parohia “Sfântul Petru”, în care se află sanctuarul sfintei Bakhita, şi noi maici canossiane membre ale comunităţii în care “maica Moretta” a trăit, aproape neîntrerupt, din 1902 până la 8 februarie 1947. Câteva canossiene vin şi din Verona pentru a le propune tinerilor veghea: “O lumină în noapte” împotriva traficului de fiinţe umane. De fapt sărbătoarea sfintei Bakhita este ziua aleasă de Biserică pentru a cere împreună eliberarea de vechile şi noile sclavii contemporane.

Sfânta Bakhita încă este cu noi astăzi. Aceasta este conştiinţa celui care recunoaşte în ea o profeţie pentru aceste timpuri ale noastre de fluxuri migratoare spre Italia, ţară considerată pentru mulţi “poarta” Europei. În cele şase celebrări euharistice ale solemnităţii sfintei Bakhita la Schio s-a amintit şi dăruirea vieţii pentru această cauză a părintelui Antonio Doppio şi a părintelui Giacomo Bravo, morţi în Sudan, ţara natală a sfintei Bakhita, unde au ajuns pentru a demara proiecte de solidaritate. Moştenire însuşită timp de zece ani de Comitetul Bakhita, devenit acum Asociaţie, pentru a continua opera de atenţie faţă de îngrijirile pe care astăzi Bakhita ar vrea să le aibă pentru poporul său.

Interesant ceea ce a scris despre ea Ida Zanolini, femeie canossiană care a publicat prima biografie. Pe la sfârşitul mărturiei sale la procesul de canonizare, unde a relatat întâlnirile avute cu maica Bakhita din care, în 1931, s-a născut Istorie minunată, prima sa biografie: “Când am scris istoria lui Bakhita am respectate cu scrupulozitate relatarea şi consideraţiile pe care mi le-a făcut maica Bakhita la Veneţia. Am avut senzaţia confuză că, fiind vorba de un suflet extraordinar, redactarea mea va deveni mai devreme sau mai târziu utilă, gândind că Biserica, trecând timpul, va ţine cont de acest eveniment şi de acest suflet extraordinar” (Ida Zanolini, în Positio, pag. 113 § 233).

Născută în satul Olgossa (Darfur-Sudan) în 1869, Bakhita avea o soră geamănă, era iubită şi trăia senin. Avea cinci ani când a fost răpită sora mai mare şi la circa şapte ani, a trăit personal aceeaşi dramă. Conştiinţa a ceea ce familia pătimise deja îi mărea durerea ştiind că acum poporul său suferea era pentru ea. Vândută de mai multe ori, a avut opt stăpâni, pentru că aşa au fost pentru ea şi intermediarii, cum ar fi răpitorii, care au căutat ocazia propice pentru a o revinde pentru un profit mai mare.

A fost tatuată cu 114 tăieturi adânci, umplute de sare pentru ca să rămână desenul format de buza cicatricelor, semne care au rămas albe şi ieşeau în evidenţă pe pielea sa foarte neagră; copiii, cărora le povestea istoria sa, acum bătrâni, îşi mai amintesc încă. Au făcut-o să poarte lanţuri grele pentru a o împiedica să fugă, aşa cum a încercat să facă intrând în pădure, unde a experimentat – pentru prima dată – conducerea unei lumini divine; însă, după ce a evitat pericolul fălcilor sălbătăciunilor feroce, a fost prinsă din nou cu înşelăciunea. Nu exista zi în care să nu aibă răni pe corp. Sclavii foloseau şi pentru a descărca asupra lor furia stăpânilor care se relaxau în mod sadic, auzindu-i strigând de durere. Acest martiriu care s-a terminat când, în 1882, a fost cumpărată de italianul Callisto Legnani, agent consular în Sudan. În noua casă a cunoscut pacea inimii şi demnitatea trupului, îmbrăcată în sfârşit nu cu o fustă scurtă de paie ci cu o haină albă. Bakhita visa cu ochii deschişi datorită binelui pe care-l descoperea în inima celui care era aşa de diferit de ea, însă nu reuşea să identifice satul său, motiv pentru care de la 13 la 16 ani a trăit în acest climat de primire creştină şi de respect civil. În 1885, pentru a nu-şi risca viaţa din cauza dezordinilor politice, şi consulul Legnani a fost constrâns să părăsească Africa şi Bakhita l-a convins să o ia cu el. Astfel a ajuns pentru prima dată în Italia.

Plecată din Suakin, pe atunci port înfloritor în Marea Roşie, a ajuns la Genova unde a cunoscut ceea ce migranţii italieni, care plecau din acelaşi port pentru a căuta de muncă, aveau să experimenteze la sosirea lor în ţări străine. A fost cedată celui care nu o cunoştea, deşi cu promisiunea de a fi tratată bine, dar părăsind Genova inima sa era învălmăşită: unde va ajunge? Va ajunge din nou să fie tratată ca sclavă sau mai putea aspira la demnitatea umană restituită ei în casa consulului? Pentru venirea sa în Italia n-a fost nevoie de paşaport. Consulul era garanţia sa. Plătise pentru ea călătoria şi la Genova a încredinţată unor prieteni, cu condiţia s-o trateze bine, garantându-i astfel hrană şi casă precum şi un loc de muncă.

În 1886, la Zianigo, localitatea Mirano Veneto, s-a născut Alice Michieli, numită “Mimmina”, pe care Bakhita a îngrijit-o ca o mamă. Când copila avea circa şapte luni şi Bakhita s-a întors în Africa, la Suakin, unde, în hotelul cumpărat de familia Michieli, a experimentat condiţia joasă în care ar fi putut să recadă dacă ar fi rămas acolo. Şi iată, pe neaşteptate, după numai nouă luni, pentru a o însoţi pe “Mimmina” care nu voia s-o lase, Bakhita a plecat a doua oară din Africa, ţinut pe care simţea că nu-l va mai revedea. La Zianigo o aştepta Illuminato Checchini, administrator al familiei Michieli, care nutrea faţă de ea sentimente paterne. S-a bucurat când a revăzut-o. El i-a dărui primul crucifix, el a avut ideea de a o face să locuiască împreună cu fetiţa pe care o îngrijea la Catecumenii din Veneţia, loc unde avea să poată fi instruită şi să cunoască iubirea lui Isus şi Evanghelia mântuirii.

După un an, la întoarcerea doamnei Michieli pentru a o lua cu fiica şi a o duce la Suakin, primul său refuz. Bakhita voia să devină creştină, să primească botezul. A fost informat despre asta patriarhul de Veneţia, care s-a sfătuit cu procuratorul regelui. Acesta n-a ezitat şi a avut claritatea dreptului de libertate de a alege datorat lui Bakhita, pentru că în Italia nu era în vigoare sclavia. La 29 noiembrie 1889, la Catecumeni, s-a desfăşurat ceva asemănător cu un “proces” pentru alegerea sa de a nu se întoarce la sclavie şi a fost declarată liberă. Alesese în libertate deplină să aparţină lui Dumnezeu, de care se simţea iubită, şi a acceptat din nou despărţirea de cei pe care ea însăşi îi iubea.

În 1902 a ajuns la Schio, după ce a răspuns pur şi simplu: “Da, părinte”, la cererea fatală a mutării de la Veneţia. Dacă la Veneţia era cunoscută datorită istoriei sale de răscumpărare din sclavie, dar al credinţei sale, în noua casă a ajuns să fie canossiană e adevărat, îmbrăcată ca şi celelalte surori, dar şi aşa diferită încât să provoace curiozitate şi dorinţă de a o întâlni. Fetelor care o întrebau dacă ar fi dorit să se nască albă spune că nu: pentru ea era bine tot ceea ce a făcut “el so Paron / Domnul său”. În timpul războiului, din cauza culorii sale, a fost chiar confundată cu un spion, dar nu s-a tulburat, l-a însoţit acolo unde locuia pe cel care voia să o aresteze şi, arătând fereastra de la camera sa, i-a explicat că de la venirea sa în Italia a primit darul vocaţiei. Simplitatea sa a fost convingătoare şi pericolul a fost înlăturat.

Ca pentru mulţi migranţi de astăzi, celui care i se cerea motivul alegerilor sale, ea însăşi a explicat că dacă ar fi cedat în faţa insistenţei fatale de a se întoarce în ţara sa “ar fi pierdut trupul şi sufletul”. Însă dezlipirea o simţea, aşa încât “cu buze tremurânde şi ochii luminoşi” asculta relatările soldaţilor care se întorceau din Africa, informând-o despre ceea ce au trăit, despre situaţia poporului său.

Totul uimeşte în ea, aşa cum răcoreşte apa care curge dintr-un izvor! În moartea sa încă atrage prin duioşia transfuzată în trupul său muritor. Culoarea pielii sale, care înfricoşase sau atrăsese pe cei mici, care o credeau “de ciocolată”, şi i-a făcut curioşi pe cei mari, care nu văzuseră niciodată persoane de alte etnii, a devenit privilegiul dat lor de a fi cunoscut şi iubit diferitul simţindu-se schimbaţi. În acel februarie 1947, mici şi mari o căutau încă pentru un salut, pentru a atinge mâna sa încă moale şi lâncedă şi să primească o ultimă mângâiere: ar fi voit s-o reţină pentru totdeauna.

Sfânta Bakhita continuă încă să mijlocească, să lucreze, să ajute, să rezolve problemele insolvabile ale celor care se adresează ei şi ale celor care încă n-o cunosc. Pare să fie mereu gata, la dreapta lui “suo Paron”, gata să devină purtătorul său de cuvânt pentru a ne ajuta şi a ne susţine în încercările vieţii. La 17 mai 1992 a fost proclamată fericită şi la 1 octombrie din marele Jubileu al anului 2000 a fost proclamată sfântă de Ioan Paul al II-lea, care ne-a redat-o ca soră universală. Exemplu urmat de succesorii săi, care au indicată atât studioşilor cât şi săracilor, declarând-o patroană a victimelor şi a lucrătorilor care se dedică pentru a elibera de orice sclavie şi a atinge “carnea lui Cristos” în cei pe care-i slujesc.

În mai multe părţi ale Italiei apar centre de primire, cursuri de formare sau locuri care au titlul “Sfânta Bakhita”. Uneori sunt locuinţe care au găzduit-o în viaţă, puse la dispoziţie acum pentru coridoare umanitare – ca la Olate în provincia de Lecco – sau sunt centre de formare la muncă, şi locuri pentru a juca fotbal în zone cu risc. Ne-am bucura să aflăm că s-a dedicat ei centrul de integrare umană la Cerignola. Cele mai recent cunoscut de noi este “Casa sfânta Iosefina Bakhita” destinată primirii feminine cu caracterul temporalităţii, în insula Sfânta Elena, la Veneţia. Proiect realizat în colaborare între primărie şi Caritas diecezan. Sfânta Magdalena de Canossa a definit Veneţia “oraş al proiectelor”; tot de la Veneţia a venit la institutul canossian “visul lui Dumnezeu pentru maica Bakhita”, prima sfântă sudaneză canonizată, deschizătoare de drum exemplară pentru cei care caută astăzi în mijlocul nostru speranţă de viaţă.

Sfânta Bakhita pare sfânta construită după măsură pentru a-i consola pe făcătorii de pace şi de reconciliere din timpul nostru. Experienţa sa istorică sugerează reflecţii de ordin antropologic şi spiritual care, cu uimire, manifestă amprenta divină a Creatorului într-o inimă bună pe care sclavia dură, torturile şi munca neobosită, au manifestat-o aproape ca metal preţios purificat de foc. Când papa Francisc ne luminează despre dreptatea socială, pentru a ne dărui bucuria Evangheliei, pare să ne ilustreze programul – desfăşurat deja de sfânta Bakhita – care foloseşte cuvântul “umanitate” pentru a descrie ceea ce, în schimb, era “inuman”, cum este tratamentul rezervat sclavilor. Avea şapte ani când inima sa bună a trăit durerea de a vedea suferind pe nedrept pe colegii săi sclavi. Amintirile sale spun că aceeaşi nevoie de iubire este ceea ce ne uneşte, mult dincolo de crezul fiecăruia. Bakhita căuta umanitate şi a descoperit că doreşte un stăpân bun, ca Acela care se îngrijeşte de toate lucrurile frumoase: cerul, stelele, pământul, florile. Aceasta este şcoala Creatorului pe care a frecventat-o după cea familială, de care a avut mereu nostalgie.

Voia să fie bună, să asculte de cel care îi dădea bucurie în urmarea glasului care – din inimă – o lumina. Da, mica Bakhita, dându-şi seama că nu se poate întoarce acasă, a ridicat faţa nevinovată şi l-a văzut pe Dumnezeu. A descoperit, cu botezul, că ceea ce ne face liberi este respiraţia lui Dumnezeu în noi şi cu libertatea sa a voit să-i elibereze pe toţi: cu înţelegerea, sfatul, în mod dulce, mulţumind mereu, spunând: “la revedere în paradis!”. Surorile cu care a trăit, în prietenia sa au experimentat forţa umanizatoare a “maternităţii”. Am perceput în exortaţia apostolică Evangelii gaudium a papei Francisc indicatorii unui parcurs, adică ai unei şcoli de umanitate, aceasta definită cu cuvintele lui Romano Guardini care numeşte “plinătate umană” posibilitatea împărtăşită în mod egal, cu toţi cei care sunt în acelaşi loc, de a trăi omeneşte (cf. Evangelii gaudium, 224). Sunt trei pasaje fundamentale: din întâlnire se nasc relaţii, care ne fac popor. Este procesul vieţii care descoperă fericirea în a fi liberi pentru a elibera umanitatea (9-10; 114; 188; 213; 224), chemaţi să trăim o prietenie fericită ca plinătate de umanitate (8; 27; 91-92; 200) şi să o comunicăm cu forţa umanizatoare a duioşiei (88; 270-272; 274; 284).

Alegerile de iubire trăite de Bakhita mai întâi au eliberat-o, dăruindu-i gustul consolării celui care caută surori rătăcite, aflându-se ea însăşi într-o situaţie de posibilităţi inedite faţă de cei dragi ai săi. În pieţele de sclavi, unde era pusă la vânzare, spera mereu să o recunoască pe sora răpită cu doi ani înainte de ea. Această decentrare de sine manifestă o generozitate creativă: este deja începutul unui drum de răscumpărare care înrădăcinează în ea altruismul. În diferitele mărturii pe care le-am întâlnit: liberă pentru a mulţumi, pentru a elibera orice creatură, pentru a educa în dăruirea de sine până la moarte. Ascultarea naturii şi a inimii sale manifestă în ea legea iubirii care ne unifică pe toţi, făcându-ne capabili de viaţă socială în care drepturile şi obligaţiile se exprimă în cununia fericită de adevăr şi dreptate, întâlnire de dar şi recunoştinţă. Alegerea libertăţii sale a implicat sensul unei priorităţi de afecte, care au făcut-o să decidă să nu piardă ceea ce rămâne pentru totdeauna; înţelepciunea sa era cea a celor mici şi curaţi cu inima care-l văd pe Dumnezeu. Bakhita a ştiut să evalueze adevăratele bogăţii şi a ales comorile veşnice. Mărturiile ne prezintă prietenia filială, apostolică – ce ne face să ne revedem în cer – şi fraternă.

În ea totul revelează o ordine interioară, reflexie a unei naturi sănătoase şi bune. Dacă trupul său a fost devastat de cruzime, sufletul său n-a fost devastat, conştientă mereu de o demnitate înnăscută pe care numai noi putem s-o distrugem în noi înşine. Acesta este secretul libertăţii sale interioare, al voinţei sale drepte, al alegerilor sale curajoase născute dintr-o speranţă care nu dezamăgeşte, ci susţine credinţa şi caritatea inimii. Uimirea că a fost atât de mult iubită curgea din inima sa ca un fluviu de duioşie care consola, într-o multitudine de exprimări, cu atingerea indelebilă a prezenţei sale. “Revelaţie” maximă a acestei iubiri a fost iertarea, exprimată cu recunoştinţă în a percepe Providenţa lui Dumnezeu în traumele răpirii trăite ca fată şi a vieţii inumane care a urmat după asta. A simţit că merge mereu în lumină, condusă de cel pe care nu-l cunoştea, dar pe care îl ştia prezent în circumstanţele care au făcut-o să ajungă în Italia, permiţându-i să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus care – pentru noi fiii săi – a fost răstignit, şi bucuria sa a devenit aceea de a-i aparţine ca mireasă. “Sunt brunetă dar frumoasă”: iată cântarea sa de iubire, darul apropierii sale de cel care o caută ca umilă soră eliberată de iubirea pe care Dumnezeu a plantat-o în inimile noastre.

Cine a trăit cu ea încă ne face s-o întâlnim: zâmbitoare ca o mamă, senină şi calmă pentru că nu avea duşmani şi în exprimarea sa cu duioşie afectuoasă. În 2018 am publicat mărturiile celui care a cunoscut-o efectiv pe maica Bekhita, pe care, ne-au spus copiii de acum bătrâni, o numeau “madre Moretta”, pentru că “acesta era pentru noi numele său”. “Madre Moretta”, soră universală, încă ne vorbeşte. Unele din mărturiile adunate erau scrise de cei care au cunoscut-o în familie, pentru că au primit haruri de la ea, pentru că au auzit vorbind despre ea de la prieteni. Toţi asigurau că au întâlnit-o. Atunci am simţit cum în aceşti ani are loc trecerea de la mărturie la devoţiune. În realitate, la Schio, de mult timp sunt peste 30.000 de prezenţe de credincioşi care ajung anual la sfânta Bakhita, provenind din toate regiunile Italiei şi din toate continentele.

(După L’Osservatore Romano, 9 februarie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia