de Salvatore Cernuzio
“Ioan Paul al II-lea? Pentru mine este un mare”. Aşa a început, cu o exclamaţie spontană ca răspuns la o întrebare neprevăzută, colocviul dintre papa Francisc şi tânărul preot din L’Aquila Luigi Maria Epicoco, teolog, filozof şi scriitor, foarte activ pe blog şi social (unde are aproape 55 de mii de followers), centrat în întregime pe figura, spiritualitatea şi magisteriul pontifului polonez de la a cărui naştere se împlinesc o sută de ani. Colocviu care, început în iunie 2019, s-a desfăşurat într-o serie de întâlniri “familiale” la Sfânta Marta până în decembrie 2019, şi care acum umple paginile lucrării “Sfântul Ioan Paul cel Mare”, carte-interviu care va apare la 11 februarie 2020 la Editura San Paolo. Un volum care se prevesteşte un bestseller, pentru că, aşa cum explică Epicoco la Vatican Insider, “este o noutate absolută ca un papă să vorbească despre predecesorul său. În acest caz, papa care l-a canonizat este acelaşi papă care îl povesteşte”.
– Cine a avut ideea de a face o carte-interviu despre Ioan Paul al II-lea?
Exista un proiect ca să scriu ceva despre sfântul papă pentru cei o sută de ani de la naştere. Într-o zi cu papa Francisc, cu care au existat deja contacte în trecut cu privire la câteva cărţi ale mele, reflectam asupra acestei aniversări şi îmi povestea anecdote chiar inedite. Atunci i-am spus: “Sanctitate, ar fi frumos dacă aţi spune ce ştiţi, dacă aţi exprima o amintire!”. A acceptat imediat, ne gândeam iniţial la o contribuţie dar după aceea am demarat o serie de dialoguri, centrate fiecare pe diferite aspecte ale vieţii papei Ioan Paul al II-lea, ale magisteriului său, ale spiritualităţii sale. La sfârşit am repus totul în ordine şi a rezultat cartea.
– Impresionează titlul, “Sfântul Ioan Paul cel Mare”. Pare aproape o trimitere la cererea unor curente, îndeosebi poloneze, de a-l proclama pe Wojtyła învăţător al Bisericii…
În realitate totul se naşte din primele cuvinte ale papei Francisc: “Sanctitate, cine este pentru dumneavoastră Ioan Paul al II-lea?”, l-am întrebat. “Pentru mine este un mare”, a fost răspunsul său. Mi s-a părut expresia cea mai frumoasă de folosit ca titlu, şi pentru că sintetizează afectul şi respectul pe care Francisc îl nutreşte faţă de predecesorul său pe care-l recunoaşte ca figură nevralgică ce a marcat istoria şi a însoţit schimbările generaţionale.
– Putem spune că este o carte care vrea să reducă la tăcere o dată pentru totdeauna teoriile despre distanţele şi rupturile între cele două pontificate?
Să spunem că speranţa este ca să se poată reconcilia suspiciunea, la nivel afectiv şi efectiv, că un magisteriu este în ruptură cu altul. Să spunem şi că aceste distanţe şi rupturi despre care se vorbeşte n-au existat niciodată. Francisc a reafirmat mereu legătura personală cu Ioan Paul al II-lea: episcopatul s-a născut şi a crescut cu el, Ioan Paul este cel care l-a creat cardinal. De altfel, papa îmi povestea că zâmbeşte când vede că este pus în discuţie raportul lor, dat fiind faptul că în patrie, ca arhiepiscop de Buenos Aires, era perceput ca un om aşa de alipit de magisteriul wojtyłian încât era taxat ca ultra-conservator.
– Rupturi poate că nu, dar nu pot fi negate schimbări în aceşti ani faţă de trecut.
Da, dar să le numim evoluţii. Papa Francisc le interpretează astfel. Tradiţiile rămân acelea, totuşi noile provocări ne determină să ne gândim la noi forme de a spune. Nu se neagă substanţa ci se schimbă forma. Deci nu este o problemă de fidelitate faţă de magisteriu, adevărata problemă este mai degrabă a ideologiza magisteriul până la trădarea lui.
– Vă referiţi la diferitele instrumentalizări, chiar politice, ale figurii şi învăţăturii lui Ioan Paul al II-lea? Probabil că aţi auzit că la Roma s-a desfăşurat o întâlnire despre conservatorismul naţional unde, printre alte lucruri, a fost implicat şi papa polonez…
Despre întâlnire nu ştiu nimic. Ceea ce pot să spun este că, după părerea mea, greşeala se află în a folosi categorii lumeşti pentru a defini Biserica, ea fiind sacrament şi mister, deci merge dincolo de orice definiţie. În schimb astăzi să aude vorbindu-se numai în termeni de populism, progresism, conservatorism… Toate sunt curente negative pentru că susţin viziuni lumeşti, în sensul că fiecare trage de partea sa ceea ce poate să susţină propriile poziţii, se ia numai ceea ce confirmă unele alegeri şi unele sloganuri. Când se foloseşte o privire aşa de lumească, se ajunge să se polarizeze totul: viaţa devine alb-negru, dreapta-stânga, iar ideile se impun asupra faptelor înseşi.
– În ultima vreme s-a înflăcărat dezbaterea despre celibatul sacerdotal. Cartea dumneavoastră pare să reafirme sintonia cu privire la această temă între papa argentinian şi cel polonez, alte cărţi publicate recent par în schimb că vor să remarce distanţa faţă de predecesori…
Eu cred că este infrangibilă comuniunea între papi şi se joacă pe teme serioase. Aşa cum spuneam, problema de fond rămâne dezbaterea lumească şi oamenii care o susţin. Documentele magisteriale nu le mai citeşte nimeni de acum, se citesc numai titlurile din ziare. Despre Amoris laetitia se vorbeşte numai pentru o notă, o reflecţie amplă şi aprofundată cum este aceea despre Amazonia se reduce numai la tema preoţilor căsătoriţi… A ne fosiliza în manieră aşa de patologică asupra unui detaliu redimensionează viziunea de ansamblu. Şi asta face rău Bisericii, papei, papilor, tuturor.
– Cu papa Francisc în ce mod aţi tratat problema celibat?
Am pus întrebările în mod destul de înţepător. M-a impresionat naturaleţea papei în tratarea temelor spinoase. Cu privire la celibat, în mod deosebit, l-am întrebat pe Sfântul Părinte dacă în mijlocul scandalurilor sexuale şi lipsei de vocaţii este o problemă de ţinut închisă în sertar sau care poate să fie pusă în discuţie. Mi-a răspuns că celibatul nu este numai o caracteristică disciplinară a Bisericii latine ci un har, că ar fi deci nesăbuit să se renunţe la un dar oferit de Dumnezeu. De la Paul al VI-lea acest lucru a fost foarte clar şi nimeni nu şi-a imaginat vreodată să pună asta în discuţie, inclusiv el.
– Vorbeaţi de scandaluri. Diferitele întâlniri între dumneavoastră şi papa Francisc au avut loc într-un an de pontificat care n-a fost uşor: s-a întâmplat vreodată să-l vedeţi pe papa preocupat sau întristat?
Am avut mereu în faţa mea un om paşnic. Uneori eu eram cel care mă prezentam la Sfânta Marta cu teamă pentru că în zilele dinainte citisem despre scandaluri economice, sexuale şi aşa mai departe. Însă papa a fost mereu senin. Vorbind despre asta mi-a spus că scandalurile au însoţit Biserica de la început, numai că acum ne dăm seama de asta mai mult datorită rezonanţei mari date de mass-media. Apoi mi-a citat Evanghelia când spune că grâul şi neghina cresc împreună şi că nu se pot separa. Asta pentru a spune că luptăm împotriva răului dar înseamnă a fi naivi să credem că-l putem extirpa. Francisc are o viziune de credinţă pe care încă n-am cunoscut-o până în profunzime.
– În ce sens?
Are o umanitate profundă, o mare atenţie la detaliu şi la persoane, se preocupă să nu scoată afară nimic din realitate şi din oameni. Împreună cu asta are o mare spiritualitate: de fapt pare un papă foarte angajat asupra socialului, în schimb este puternică şi componenta mistică. Foarte des în timp ce vorbeam se oprea, cu ochii închişi, pentru a se ruga.
– La întâlnirea cu Curia Romană înainte de Crăciun, papa Francisc a dăruit episcopilor şi cardinalilor o carte a dumneavoastră cu titlul “Cineva la care să privim”…
Nu ştiam nimic, am descoperit după aceea această alegere. Mulţumind Sfântului Părinte, i-am spus că în Italia se obişnuieşte la Crăciun să se ducă cenuşă şi cărbune copiilor care n-au fost buni, desigur în Curie nu s-au comportat bine dacă a oferit o carte scrisă de mine.
(După Vatican Insider, 5 februarie 2020)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu