Meditația zilei

Publicatla 4 February 2020

Marți, 4 februarie 2020
Marcu 5,21-43: Fetiţă, îţi spun scoală-te!

Una din puținele istorisiri dintre cele ale bunicilor, mamelor, surorilor noastre care s-a păstrat, doar pentru că Isus invită o femeie să vorbească. Să vorbească despre rana sângerândă, eșec al înțelepților care nu au putut-o vindeca. Să rupă tăcerea și sentimentele reprimate, care îi seacă viața și energia. Să vorbească deschis ca să fie vindecată.
Și dacă chiar trebuie, să îl acuze pe Dumnezeu pentru tot ce ne-a abuzat, mutilat, genocide și cruzime. Să ducă providența la judecată, să depună mărturie împotriva lui, să pună acuzațiile la picioarele lui, aducând mulți martori, pentru a vedea ce răspunde. Refuză toate scuzele, justificările, legitimările, insistă pe acuzația ”vinovat”. Dumnezeu primește și psalmii de mânie. Vorbește.
Despre istoria pierdută, despre poveștile care nu s-au spus niciodată, despre cunoașterea și frumusețea care au trecut, toate iată zac sub munți de teamă, sângerează și azi, ca un potir spart în mii de bucăți, acoperit de uitare, praf de negare, secole de reprimare.

Despre ce vrei să-i vorbești?

Rugăciune

”Doisprezece ani lungi din viața mea scriși cu sânge:
Nu sângerarea obișnuită, periodică, pe care o cunosc alte femei, care marchează lunile.
Sângerarea mea era insistentă, nesfârșită, în perioadă și în afara ei,
Pântecele meu golindu-se într-o rupere continuă
Până când părea că nu a mai rămas nimic, totul secătuit.

Nu era atât de mult durerea care mă afecta, și nici măcar rușinea.
Ci era pura extenuare fără cuțare,
Sufletul anemic precum un os uscat,
Nici o fărâmă de energie sau sclipire de creativitate
Nu se găseau niciunde în mine.

Cum m-am târât în acea dimineață să mă ridic și să merg afară după mulțimi nu voi știi niciodată.
Parcă mergeam în somn sau priveam pe altcineva amestecându-se prin mulțime,
Nu-mi amintesc nici când am ridicat mâna să îl ating.
Dar sigur asta am făcut, căci el s-a oprit în acel moment și s-a întors cu fața spre mine,
Privirea lui îmi dădea fiori de teamă și dorință în același timp, până în interior
Încărca întreg trupul meu cu o intensitate pe care nu am mai simțit-o de ani de zile.

Eram aprinsă de o dorință.
Nu pentru el ci pentru acea evergie magnifică care ieșea din trupul său precum electricitatea,
Mișcând aerul până când făcea saltul printr-o flacără albăstruie fulgerătoare în jurul notru
Unde stăteam, noi doi singuri printre sute.

Vocea lui mi-a poruncit să pășesc deschis, în văzul tuturor.
Ochii lui mi-au spus că pot face o alegere:
Pentru vindecare, pentru întregire, pentru plinătatea vieții,
Pentru acea energie fulgerătoare aprinsă.
Dacă o doresc suficient de mult, părea să zică,
O pot avea.

Nicola Slee, Femeia cu o scurgere de sânge

Exprimaţi-vă opinia