De Luca M. Possati

Charles Taylor nu pare deloc un filozof academic, amorţit şi înţepenit în hainele instituţionale. Când îl într-un mic hotel la Borgo Pio, ne salută ca şi cum ne-am cunoaşte din totdeauna şi se supune unei confruntări deschise, complete, fără note sau întrebări prestabilite. Filozoful canadian, venit la Roma pentru a primi premiul Ratzinger, este unul din gânditorii cei mai importanţi şi complecşi din lumea catolică, şi nu numai. Împreună cu directorul lui “L’Osservatore Romano”, Andrea Monda, şi cu profesorul Gaetano Lettieri, care predă istoria creştinismului la “Sapienza” din Roma, am avut cu el un dialog despre câteva teme cruciale ale operei sale filozofice şi, mai în general, ale lumii contemporane.

Lettieri: Centrul cercetării dumneavoastră este raportul dintre secularizare şi modernitate. Care este concepţia dumneavoastră despre secularizare?

Totul a început în perioada de după război, când sociologii au început să studieze secularizarea ca fenomen al abandonării religiei, tendinţă clar spre dispariţia religiei. Şi acest lucru a fost făcut pe urma lucrărilor lui Weber, dar şi ale altor studioşi. În anii ’60-’70 sociologii identificau secularizarea cu sfârşitul religiei. Totuşi, în anii ’80 ceva s-a schimbat. Relatarea secularizării care a fost făcută până în acel moment nu mai rezista pentru că religia nu dispărea deloc. Eu de mult timp nu credeam în sociologia oficială şi prin urmare am decis să ofer o altă istorie. Este ceea ce am făcut în A Secular Age. Miezul acestei noi naraţiuni este că raporturile dintre religie şi spiritualitate sunt profund schimbate. Trebuie să gândim împreună religia şi spiritualitatea. Înainte, în lumea noastră occidentală, acest raport era gândit şi realizat în societăţi în întregime creştine, nu numai în credinţele lor comune, ci şi în modul lor de a face politică şi cultură: era un mod de a trăi religia toţi împreună, un soi de automatism. Astăzi acest cadru a dispărut, dar n-a dispărut spiritualitatea, dorinţa de a găsi ceva mai mare, stimulentul spre veşnicie. Aceste lucruri nu-l vor abandona niciodată pe om. Punctul este că această dorinţă a găsit un alt mod de a se exprima. Pentru aceasta am deosebit trei timpuri ale secularizării. Primele două sunt sciziunea între stat şi Biserică şi diminuarea practicii religioase. Al treilea timp al secularizării occidentale este în schimb acest mod nou în care persoanele se caută şi se asociază conduse de un anumit “apetit” spiritual care se realizează în multe moduri. S-au schimbat condiţiile credinţei. Acesta este un fenomen din lumea occidentală creştină. Nu pretind să vorbesc despre lumea musulmană. Este o altă mare eroare a teoriilor secularizării faptul de a pretinde că secularizarea este o categorie universală. Nu este aşa. Fiinţa umană este constituită de cultura sa, de istoria sa şi de societatea în care trăieşte. Aşadar, nu este adevărat că fiinţa umană a fost mereu egală cu ea însăşi şi că astăzi a pierdut iluziile sale. Trebuie să înţelegem că astăzi omul este diferit şi trăieşte în mod diferit spiritualitatea sa şi raportul său cu religia.

Lettieri: Putem spune că în modernitatea secularizată am trecut de la creştinismul ca necesitate la creştinismul ca posibilitate şi risc? Acesta este aspectul pozitiv al secularizării?

Da, putem desigur să spunem aşa. Trebuie să căutăm profunzimea. Există un anumit număr de paşi pe care trebuie să-i parcurgi şi care dau sens drumului tău. Cred că ceea ce este cu adevărat important în epoca actuală este conceptul de itinerar. Persoanele urmează itinerarii care sunt foarte diferite; chiar dacă drumul este cel creştin, astăzi persoanele sunt mişcate de interese şi pasiuni diferite. Şi aici este ceva într-adevăr extraordinar. Într-un anumit sens, în lumea actuală întreaga tradiţie creştină este trăită în mod contemporan. Vreau să spun că în această epocă există o cantitate enormă de cercetare spirituală şi această cercetare se concentrează pe izvoare din epoci foarte diferite, aparţinând la tradiţii diferite. Persoanele sunt atrase de lucruri diferite în itinerarul lor. Acest aspect a fost perceput şi de teologia Conciliului Vatican II. Mari teologi precum De Lubac sau Congar erau nesatisfăcuţi de polemica antimodernistă a lui Pius al X-lea pentru că nu avea sens. Aceşti teologi au reabilitat multă parte din tradiţia noastră şi au permis deci accesul la noi izvoare. Au garantat libertatea de raport cu tradiţia. Este o abordare diferită, o conservare diferită. Pentru mine a fost foarte important să-i citesc pe aceşti teologi. Am citit teologii de la Conciliul Vatican II încă înainte de conciliu şi am rămas surprins de faptul că unele cărţi erau publicate şi puteau să circule. Însă a le citi m-a ajutat foarte mult.

Lettieri: Aţi găsit libertatea şi pluralismul în tradiţia creştină. Aceasta este învăţătura dumneavoastră.

Desigur, este adevărat. Asta e ceea ce cred profund.

Lettieri: Nu-l iubiţi mult pe Augustin. Probabil din punctul dumneavoastră de vedere este prea dur. Libertatea nu are mult spaţiu. Ce părere aveţi?

Cred că este o voce importantă. Problema este când augustinismul devine o exagerare şi este prea concentrat asupra păcatului. Mă refer la anumite aspecte ale tradiţiei protestante şi ale hiper-augustinismului. Desigur, şi la jansenism. Pascal este diferit. Este un gânditor foarte mare, dar este o lume aparte. Consider că anumiţi scriitori din tradiţia calvinistă, îndeosebi atunci când vorbesc despre dubla predestinare, sunt înspăimântători. Dar acesta este numai un aspect. Augustin este diferit. Este o figură indispensabilă, mai ales pentru lumea contemporană.

Lettieri: Ce credeţi despre acest papă? Care este raportul dintre acest papă şi perioada noastră seculară?

Îl admir profund pe acest papă. Îl admir pentru că el a înţeles că lucrul important astăzi nu este apărarea tradiţiei, ci comunicarea, a face să intre aer proaspăt în Biserică dându-i o nouă respiraţie. Personal, am fost surprins de alegerea sa şi încă nu reuşesc să înţeleg cu a rezultat numele său. Este Duhul Sfânt, şi este total imprevizibil. Dar sunt cu adevărat entuziasmat de acest papă.

Lettieri: Dumneavoastră vorbiţi despre totalitarism în tradiţia creştină. Acesta este un papă contrar totalitarismului creştin.

Absolut da, este adevărat. Apărarea excesivă a tradiţiei şi derivele totalitare ale creştinismului au făcut ca să fugă multe persoane, care au abandonat credinţa. În istorie reacţiile la puterea politică a Bisericii, ca Revoluţia franceză sau altele, sunt perfect comprehensibile, chiar dacă au produs dezastre. Atât totalitarismul Bisericii cât şi reacţia la el sunt comprehensibile şi ambele sunt reprobabile. Chiar şi un papă ca Ioan Paul al II-lea, pe care-l admir şi-l apreciez, a fost însă excesiv de defensiv şi conservator sub multe puncte de vedere. Cred că adevărata diferenţă se află în raportul cu teologia eliberării. Desigur, în această formă de teologie există multe erori. Însă există şi altceva: să privim la ceea ce mişcă persoanele şi le face să se întâlnească. Să privim la diferenţele lor. Nu există numai marxism. Adesea atitudinea defensivă poate să fie excesivă şi să împiedice calea spre imitatio Christi. În schimb această atitudine n-o văd în Francisc. Sunt foarte încurajat de acest lucru.

Possati: În acest pontificat, unul din cuvintele cheie alese de papa Francisc este “reformă”. După părerea dumneavoastră, este posibil de reformat Biserica în perioada seculară?

Orice reformă introduce un nou drum spiritual care poate să fie magnific şi pozitiv. De exemplu să privim la Luter şi la doctrina justificării prin credinţă. Problema este că adesea acest proces este însoţit de aspecte foarte negative. Orice spiritualitate este otrăvită de violenţă, de aroganţă şi de ignoranţă. Astăzi în Biserică avem nevoie de o reformă care să pună pe primul plan ceea ce este cu adevărat important în credinţă.

Possati: Dumneavoastră credeţi că reforma Bisericii trece şi prin dialogul cu islamul?

Da, sunt convins de asta. Şi există două motive pentru asta. Trebuie să recunoaştem că există o pluralitate a spiritualităţilor; pentru noi calea este creştinismul, dar pentru alţii nu. Trebuie să acceptăm asta. Pot să existe multe asemănări şi, pe baza acestor asemănări, pot să existe motive pentru a dialoga. Problema este că de aceste motive se leagă adesea aspecte negative, înainte de toate violenţa. Cu uşurinţă recădem în ostilitatea reciprocă. Pe versantul islamic există multe mişcări violente, de exemplu wahhabismul. Şi în lumea occidentală este răspândită o islamofobie stupidă. Aşadar, există şi multe motive pentru a evita acest dialog. Trebuie să condamnăm cu putere aceste derive periculoase. Trebuie să căutăm înţelegerea reciprocă. În islam există aceste resurse. De exemplu, în tradiţia mistică a sufismului există o căutare autentică a spiritualităţii. Prima motivaţie a sufiştilor nu este a-i spune celuilalt “ai greşit”, ci “să mergem înainte în căutarea comună”. Am mulţi prieteni sufişti şi dialoghez bine cu ei. Trebuie să luptăm împreună împotriva lecturilor limitate ale tradiţiilor şi identităţilor noastre.

Lettieri: Pentru noi creştinii este foarte uşor să acceptăm eroarea şi să ne deschidem faţă de celălalt în virtutea tradiţiei noastre. Totuşi, în alte culturi care n-au străbătut secularizarea, acest lucru este mult mai dificil. Cum putem avea un multiculturalism real cu culturi care impun legea lor asupra altor culturi? Cum putem fi deschişi cu aceia care nu sunt deschişi?

În India există o lungă tradiţie de coexistenţă între religii foarte diferite. Astăzi această tradiţie este ameninţată şi este tragedia pe care o trăim cu guvernul lui Modi şi al BJP care face o politică naţionalistă în apărarea identităţii hinduiste. Este nebunesc şi stupid. Distrug lucrarea lui Gandhi. Şi în islam au existat momente de coexistenţă, de exemplu în Andaluzia. Sunt forme de coexistenţă sub legi musulmane care însă, şi ele, astăzi sunt puse în pericol de grupuri de violenţi. Din păcate, în islam modernizarea politică a fost însoţită de lecturi foarte limitate ale islamului. Asta s-a întâmplat mai ales în Pakistan, unde situaţia este astăzi foarte complexă. În schimb unde nu există nicio tradiţie de coexistenţă între culturi este China. În această ţară există o ideologie dominantă: putem s-o numim “socialism cu caracteristici chineze” şi se mişcă într-o direcţie înspăimântătoare.

Lettieri: Dumneavoastră aţi spus că putem avea un viitor numai dacă ne întoarcem la Evanghelie. Putem spune că există o conexiune profundă între Evanghelia istorică, Isus istoric şi secularizare?

Nu se poate înţelege etica societăţii occidentale fără a înţelege Evanghelia. Întreaga concepţie despre drepturile umane n-ar putea să existe fără creştinism. Însă trebuie făcută distincţie. Există o Evanghelie care este împotriva religiei. Isus însuşi este împotriva religiei înţelese ca ansamblu de norme. În Evanghelie există mult religie, de exemplu atenţia obsesivă faţă de preceptele care sunt impuse de tradiţie: “nu poţi vindeca persoana aceea în zi de sâmbătă”. Creştinismul autentic ne determină să mergem dincolo, depăşeşte această idee şi priveşte la spirit.

Lettieri: Asta mă face să mă gândesc la vestita distincţie propusă de Bergson între religie închisă şi religie deschisă. Putem parcurge un drum spiritual numai dacă rămânem deschişi faţă de alţii şi liberi. Evanghelia deschide religia. Deci secularizarea este mai mult Evanghelie decât religie.

Absolut, sunt convins de acest lucru.

Possati: Cum gândiţi angajarea politică a creştinilor astăzi? Care este rolul lor?

Cred că creştinii trebuie să fie angajaţi în politică. Acest lucru este inevitabil. Creştinii trebuie să acţioneze direct în politică printr-un simţ de responsabilitate proprie şi comună. Fiind creştin, mă simt legat mereu de anumite valori şi anumite poziţii, şi vreau să le apăr şi în cadrul politic. Dar este important de înţeles în ce situaţie este bine de acţionat şi care trebuie în schimb de evitat.

Possati: Credeţi că Conciliul Vatican II mai poate să fie un izvor de inspiraţie pentru creştini în politică?

Conciliul ne-a încredinţat ideea fundamentală că ne aflăm într-o lume în care suntem responsabili faţă de noi înşine şi faţă de ceilalţi. Ne-a încredinţat o viziune precisă a raporturilor dintre fiinţele umane. Şi acest lucru este valabil şi, probabil mai ales, în lumea de astăzi.

Lettieri: Cred că un creştin în politică trebuie să aibă o abordare hermeneutică a valorilor noastre comune. Nu avem cheia adevărului, dar trebuie să dăm de fiecare dată o interpretare a realităţii.

Dialogul este calea principală. A avea o identitate deschisă. Trebuie să avem o anumită umilinţă şi să ne gândim că probabil şi noi putem să greşim. Însă la sfârşit, fiind cetăţeni, trebuie să acţionăm cu ceea ce avem, cu credinţele şi interpretările noastre.

Monda: Identitatea creştină este utilizată adesea în politică într-o manieră instrumentală. Cum trebuie să ne orientăm?

Faptul că astăzi, în lumea noastră occidentală contemporană, persoanele caută identitatea lor personală este ceva foarte apropiat de tradiţia creştină şi de întrebarea: care este vocaţia mea? Care este sensul vieţii mele? Totuşi, atunci când religia devine o identitate politică, atunci când este îmblânzită pentru scopuri politice, se întâmplă lucruri teribile. Asta se întâmplă în lumea musulmană şi în unele părţi ale lumii budiste. Se ne gândim, de exemplu, la ceea ce se întâmplă astăzi în Sri Lanka şi în Myanmar, unde budismul radical şi violent îi discriminează şi-i alungă pe musulmani.

Possati: Astăzi trăim într-o lume dominată de tehnologie. Dumneavoastră consideraţi că credinţa poate îmbunătăţi confruntarea cu tehnologia, deci să permită trăirea ei în manieră mai productivă şi originală?

Cred că trebuie să privim la enciclica Laudato si’. Tehnologia şi raportul cu natura trebuie să facă parte din dimensiunea spirituală a vieţii noastre. Aparţinem acestei lumi care ne hrăneşte şi ne ocroteşte şi trebuie s-o înţelegem şi s-o trăim în manieră adecvată. Fiecare ar trebui să aibă un sentiment de recunoştinţă pentru asta. Ceea ce provoacă frică în persoanele care neagă urgenţa încălzirii climatice, cum este Trump, este că par să fi uitat totalmente această dependenţă, deci mila faţă de natură care este legată cu ea. Pentru noi creştinii recunoştinţa faţă de Pământ este recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Dar nu numai atât: în realitate fiecare fiinţă umană ar trebui să fie conştientă de acest lucru. Pentru că numai graţie acestei conştiinţe putem evita ca tehnologia să devină distructivă.

(După L’Osservatore Romano, 10 noiembrie 2019)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Exprimaţi-vă opinia