02.11.2019, Roma (Catholica) – Ca în fiecare an, trecerea dintre octombrie și noiembrie este marcată de sărbătoarea Tuturor Sfinților urmată de Pomenirea răposaților. Aceasta din urmă ne constrânge să ne confruntăm cu marea temă a morții. Este adevărat, speranța creștină ne asigură că nicio viață nu este pierdută, că după moarte fiecare persoană pe care am iubit-o este în mâinile lui Dumnezeu, însă despărțirea este dureroasă, uneori cruntă. Așadar ziua de 2 noiembrie este o zi de doliu sau de lumină? De ce dedică Biserica o zi amintirii tuturor sfinților și ziua următoare amintirii tuturor morților și ne invită să ne rugăm pentru ei? L-am întrebat pe pr. Luigi Maria Epicoco, teolog, filozof și director al Institutului superior de științe religioase „Fides et ratio” ISSR din L’Aquila.

– Care este semnificația Pomenirii răposaților?

– Adevărata primă cheie de lectură constă în a ne aminti că această zi este precedată de sărbătoarea Tuturor Sfinților. Toți sfinții și toți morții: două zile profund legate pentru că putem înfrunta tema morții numai dacă avem clar care este destinul nostru, adică ținta spre care mergem. Pomenirea răposaților este deci o amintire (în it. ri-cordare); fie în sensul strict al termenului, adică o readucere la inimă pe cel pe care l-am iubit, fie în aducerea aminte că viața noastră are o profunzime de destin care merge dincolo de spațiul și timpul a ceea ce facem în fiecare zi. Este o chemare la viața veșnică pentru că aceasta este cheia de lectură a existenței noastre. Un fundament fără de care am fi constrânși să trăim lucruri prea mici pentru a putea defini viața noastră cu adevărat umană.

– Ce anume face umană o viață?

– De ce ar trebui să merite să iubești pe cineva, să aduci pe lume un copil, să te jertfești pentru a construi ceva bun dacă totul s-ar termina în nimic? În schimb ziua de astăzi ne amintește că moartea umanizează viața. Tot ceea ce trăim pe pământ este precar dar nu inutil: ceea ce o luminează cu semnificație este tocmai perspectiva vieții veșnice.

– Da, dar moartea celui pe care îl iubim este o ruptură foarte dureroasă. Dvs, care ați trăit tragedia cutremurului din L’Aquila, în care și-au pierdut viața 54 de tineri pe care îi cunoșteați bine, știți ceva despre aceasta… Ce cuvânt se poate spune în fața acestor morți absurde?

– Trebuie să evităm ispita de a crede că există o gândire mare, în măsură să le poată explica. Moartea este o realitate de fapt și noi putem pur și simplu să ne întâlnim sau să ne ciocnim cu ea. Isus însuși în Grădina Măslinilor luptă cu moartea, spiritul său este pregătit dar trupul este slab; în El ceva rezistă la ideea morții și îi cere Tatălui să schimbe, dacă este posibil, cărțile de pe masă. Noi suntem născuți cu vocația la viață, pentru noi moartea este nenaturală…

– Mai ales moartea unui fiu, un vârtej care întinde un ștergar de gheață peste părinți și pare să înghită trecutul și viitorul…

– Este tragedia cea mai mare care poate să tulbure viața unui părinte, nimic nu este mai crunt decât faptul de a trebui să supraviețuiască propriului copil. Mai ales pentru mama a cărei viață parcă este blocată. Din acel moment numai reușești să mergi înainte: ceea ce era motivația de viață devine motivație de moarte. Aici cuvintele nu folosesc; ba chiar sunt percepute ca blasfemii. În Evanghelie, în afară de miracolul învierii, Cristos „merge” spre aceste persoane suferinde, „pornește la drum” cu ele și le împărtășește suferința. Trebuie să fim siguri că un fiu „pierdut” nu a rămas în urmă ci ne-a depășit în cursa spre viața veșnică, este înaintea noastră și ne așteaptă. Numai această conștiință poate provoca un clic pentru deblocarea celui care trăiește o durere așa de sfâșietoare.

Moartea este o trecere care ne trage afară din dimensiunea noastră fizică. De cel pe care l-am iubit ne despart spațiul și timpul, dar comuniunea pe care o experimentăm merge dincolo de trupul nostru, este ceva mult mai profund. Nu putem să le atingem, însă aceste persoane sunt cu noi și în noi. O comuniune a sfinților pe care o trăim concret la 1 și la 2 noiembrie. Toți Sfinții ne amintesc destinul la care suntem chemați, ziua pomenirii răposaților este descoperirea unui misterios Wi-Fi care ne ține uniți, o conexiune care se naște din iubirea care ne unește așa de intim cu cei dragi ai noștri încât nici moartea nu ne poate despărți de ei.

– Iubire și suferință. Merg împreună?

– Iubirea poate să ne facă să suferim dar este unicul mod pentru a fi fericiți. Durerea trebuie să învățăm să o primim; uneori ne ia totul și ne constrânge să ne întoarcem la esențial dar este un alfabet prin care învățăm să iubim cu adevărat și pe care se joacă umanitatea noastră.

– Suferința răscumpără?

– Numai dacă este trăită din iubire. Dacă este îndurată, este iadul. (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)

Sursa: InfoSapientia.ro

Exprimaţi-vă opinia