De Bernardo Cervellera
Valoarea misiunii şi a mass-media care o comunică, aşa cum ar fi AsiaNews, se află în elanul său profetic, capabil să perceapă şi să ajute dezvoltarea şi destinul popoarelor. Dar totul se naşte din pasiunea şi din dorinţa ca popoarele să cunoască iubirea lui Isus Cristos. Cu ocazia Zilei Misionare Mondiale 2019, care se celebrează la 20 octombrie, publicăm acest editorial al directorului agenţiei AsiaNews. Articolul a fost publicat de “Rogate Ergo”, octombrie 2019.
Întrebarea care mi-a fost pusă – este loc în mass-media pentru misiune? – poate să fie interpretată în două moduri. Primul: cât spaţiu dau mass-media (laice şi ecleziale) misiunii? Al doilea: merită de dat spaţiu misiunii în mass-media?
Să începem să reflectăm asupra primului mod: cât spaţiu dau mass-media (laice şi ecleziale) misiunii? În general aş spune: puţin. În explozia şi pulverizarea informaţiei care au urmat după internet, blog, twitter, instagram, Facebook, etc… există aşa de multe ştiri încât orice fapt riscă în mod inevitabil să se înece în fluxul mediatic. În plus, odinioară misionarii care mergeau în străinătate, care lăsau să le crească o barbă lungă, semn de înţelepciune (pentru orientali) şi de aventurism viril (pentru occidentali), erau printre puţinii care călătoreau în alte continente. Apoi ei duceau obiecte, relatau moduri de a face, de a mânca, de a se îmbrăca ce trezeau curiozitatea exotismului.
Dar acum, călătorii – cu barbă şi fără barbă – spre continente, culturi diferite, situaţii la limita supravieţuirii şi a suportării sunt mult mai obişnuite. Şi apelul mediatic al acestui exotism este exploatat: internetul este plin de documentare, reportaje, albume de fotografii, făcute de unul sau de altul, de un grup sau de altul. Uneori aceste lucrări constituie un bun material etnografic, alteori nu depăşesc nivelul curiozităţii (chiar un pic stricate şi rasiste).
Este adevărat că de cele mai multe ori, aceste călătorii şi reportaje au la bază inspiraţia sau informaţia furnizate de un misionar (sau o misionară), care au fost puncte de referinţă, studiaţi şi întâlniţi, de la care s-a luat atenţie şi capacitate de dialog între culturi. Însă puţini – poate că niciunul – se întreabă despre motivul pentru care acel misionar se află în zona aceea greu accesibilă şi nu numai pentru o călătorie, ci pentru o viaţă întreagă.
Există şi mass-media care lipesc de misionari un “motiv” străin, sau care cu greu se potriveşte cu motivul originar (vestirea lui Isus Cristos): sunt acei misionari care sunt prezentaţi sau citaţi pentru a da ajutor tezei ziarului sau a blogului. În lumea noastră italiană, divizată între suveranişti şi globalizanţi, se încearcă să se arate – mai ales cu privire la tema migranţilor – inevitabilitatea ciocnirii sau a întâlnirii cu celelalte culturi şi religii. În acest mod, suveraniştii riscă să folosească persecuţiile pe care le îndură misionarii şi creştinii de la islamul fundamentalist ca o “dovadă” că nu trebuie convieţuit cu islamul şi că migranţii trebuie refuzaţi, uitând că există misionari şi credincioşi care leagă raporturi de prietenie cu persoane şi grupuri musulmane. Mai mult sau mai puţin în acelaşi mod, globalizanţii vorbesc despre prietenia şi despre primirea cu alte popoare, citându-i încă o dată pe misionari, uitând (sau ascunzând) problemele, trudele dialogului cultural, necesitatea de integrare, etc. În acest sens, misionarii, e adevărat, sunt citaţi şi prezenţi în mass-media, însă exploataţi ca justificare pentru o ideologie, pentru un partitism orb, care nu vede toată realitatea care este făcută din fraternitate, dar şi din probleme de rezolvat şi nu de ascuns sau de refuzat.
De această tentativă de a manipula şi a exploata, reducând mărturia într-un clişeu nu scapă nici mass-media ecleziale. De când papa Francisc a spus că lui îi place o “Biserică în ieşire” în “periferiile existenţiale şi geografice”, se vorbeşte adesea numai de misionari “de stradă”, de angajare faţă de triburi pe cale de dispariţie, de campioni în colectarea de gunoaie diferenţiate… Dar şi aici se tace în privinţa “motivului” pentru care un misionar îşi dă viaţa, un motiv mai mare şi mai infinit al unui respect generos faţă de ecologie.
Eu cred că aceste reducţii şi instrumentalizări în mass-media laice şi ecleziale au loc pentru că în Biserică, în corpul celor care cred, scade şi devine superficial simţul misiunii, redusă la lucruri de făcut, la pauperisme, la poziţii ideologice. În Mesajul pentru Ziua Misionară Mondială din octombrie 2019, papa Francisc a spus cu claritate că misiunea este o “viaţă divină, nu este un produs de vândut – noi nu facem prozelitism – ci o bogăţie de dăruit, de comunicat, de vestit”. Aşadar, s-a pierdut greutatea “catolică” (totală şi universală) a orizontului misiunii (“până la marginile pământului”). Asta înseamnă că s-a pierdut şi măreţia darului primit de la Isus, care este redus deci la câteva mici reguli morale, la tresăltări de protocol, la vreo mică operă caritativă care numai de departe îşi aminteşte de Cristos. Aşadar, din mass-media nu sunt eventual absenţi misionarii, ci este absent Isus Cristos, nu numai ca un citat sau model, ci izvor al vieţii şi al acţiunii.
Pentru un misionar, dialogul cu culturile şi cu religiile popoarelor, ajutorul caritativ, denunţarea sunt numai o parte foarte mică şi zilnică a unei misiuni care este de a face în aşa fel încât popoarele să cunoască iubirea lui Isus Cristos şi puterea sa capabilă să elibereze de semnele morţii care sălăşluiesc în toate culturile şi situaţiile.
Trăită în acest mod, misiunea şi comunicarea sa în mass-media au o importanţă fundamentală. Tocmai datorită dorinţei de a comunica viaţa lui Isus Cristos, misionarii sunt foarte atenţi la situaţiile în care sunt cufundaţi şi desfăşoară o operă profetică, aptă să perceapă dramele şi dezvoltările posibile într-o naţiune. Asta depăşeşte mult reducţiile exotismului şi partitismului.
Şi de vreme ce Cristos a învins moartea, misionarii nu se opresc la denunţare, ci fac să strălucească semne de speranţă. Numai câteva exemple: cu multe secole înainte ca lumea (occidentală şi orientală) să descopere feminismul, misionarii şi misionarele au deschis în China şi în Asia primele şcoli feminine, în numele demnităţii şi libertăţii pe care Cristos le dăruieşte creaturilor sale. Şi cu multe decenii înainte ca Mohammed Younus să câştige Premiul Nobel cu “băncile pentru săraci”, misionarii din India şi din Bangladesh constituiau cooperative de agricultori pentru a înfrunta împreună dezastrele taifunurilor, cu o milostivire mult mai mare decât aceea pe care o arată băncile lui Younus faţă de cel care nu reuşeşte să dea înapoi împrumuturile.
(După AsiaNews, 18 octombrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu