Centrul Spiritual Manresa al Iezuiților a găzduit, în perioada 16-23 iulie, ediția 2019 a cursului biblic oferit de Pr. Pino DI LUCCIO SJ, Decanul Facultății de Teologie a Italiei Meridionale din Napoli, împreună cu Pr. Iosif ȘANDORU SJ, Biblist, având tema: Pagini alese din Cartea Genezei. Ca în fiecare an, audiența cursului a adunat laolaltă persoane familiarizate atât cu formatul, cât și cu metodologia de lucru implementată de cei doi preoți conferențiari, împreună cu nou-veniți, cu toții resimțind un puternic atașament intelectual și spiritual pentru demersul comun și, prin urmare, dorința expresă de a reveni la edițiile viitoare.

Cursul traduce, prezintă și interpretează Cuvântul Bibliei în așa fel încât înțelesurile abundă și converg înspre a prinde viață în propriile noastre vieți, fie ele cât de divers orânduite. Încartiruirea parohială, intelectuală și confesională, predeterminată a participanților a devenit prilej de comunicare fertilă, cele două ore de curs zilnice fiind urmate de seminarii de împărtășire a ideilor născute la contactul cu lectura proaspătă a Cărții Genezei, în care diferitele căi de apropriere a mesajului biblic au adunat împreună, în meditație, contemplație și rugăciune, viziuni de înțelegere teologice, existențiale, psihologizante, etnologizante, lingvistice, istorice și logice. Cursul oferit de Pr. Pino și de Pr. Iosif s-a apropiat, cu competență și generozitate la adresa cursanților, de subiecte din Cartea Genezei fără tăgadă sensibile și opace acestora, cum sunt: responsabilitatea Evei-Viață în debutul păcatului i.e. în finele armoniei, prin cunoașterea binelui și a răului ingerate ca o hrană interzisă; alungarea din Grădina Edenului înainte de ingestia poamelor pomului vieții; descendența umană din Seth, paralelă cu cea din Cain, și gratuitatea uciderii (chiar în sens istoric, de codificare a confruntării purtătorilor culturilor pastorale cu purtătorii agriculturii) i.e. a lăsării fără descendență a fratelui curat Abel de către fratele vinovat Cain; noima neamului hibrid ceresco-pământesc al uriașilor; noima salvării vieții regnului animal de potop, sinecdocă binară, masculin/ feminin, destinată reiterării creației; instituirea legii sângelui pentru sufletele oamenilor frați; Noe drept întâiul țăran; începutul viei; transmiterea patrimonială exclusiv pe filieră masculină, până la generarea multiplelor ”ostroave de neamuri”; complexa istorie a vieții lui Avram; mijlocirea lui în mânia Domnului contra Sodomei și Gomorei, urmată de distrugerea focalizată, de data aceasta, și de cultivarea exclusivă a ramurii bune, valide – cea a lui Lot; circulația arhaică a femeilor inter și intra-grup; debutul transmiterii și pe linie feminină (Sarra, Rebeca, Rahela etc.); comandamentul sacrificiului lui Isaac; consimțământul la sacrificiu (masculin); sterilitate versus fertilitate (feminină) inițiatoare de filiație în mod preferențial; cimilitura substituirii, întâi accidentale, prin vicleșug (Iacob, lui Esau), apoi intenționate (Efraim, lui Manase) a binecuvântării întâiului născut, prin cea a ultimului – în sensul arhaic, deosebit de sensul apropriat de creștini în mod proeminent din Geneză: inversiunea descendenței vechi a poporului evreu cu noua ascendență în Isus Cristos a poporului creștin; percepția noastră populară literală asupra narațiunilor Cărții Genezei în sensul originii tuturor neamurilor, versus istoria, mai probabil, a unei familii alese de Dumnezeu: Adam – Noe – Avraam – Isaac – Iacob – Iosif – poporul evreu; descoperirea unui sens istoriografic al vechiului text al Vechiului Testament; peregrinările ”trunchiului moștenitor” al creației până la fixarea, ierarhizată valoric, pe pământul făgăduit; visele lui Iosif, premonitorii, profetice, izbăvitoare și salvatoare. Firește, am enumerat nedeplin lista nedumeririlor noastre, laice sau religioase, născute la contactul cu textul biblic, cărora părinții profesori le-au răspuns cu extraordinară erudiție, competență, delicatețe și credință.

Dacă acestea au fost reacțiile născute în noi la întâlnirea cu episoadele alese din Cartea Genezei, care și-au aflat lămurirea și limpezirea, cu atât mai mult se cuvin evidențiate ideile-forță cu care ne-au împărtășit conferențiarii cursului, luminătoare și organic coerente cu ceea ce are mai intim credința noastră. 

Facerea Lumii comportă creația absolută, păcatul, originile națiunilor: începutul vieții, descendența și generațiile, transmiterea vieții de la o generație la alta; puterea pe care o pune Dumnezeu în creaturi este aceea de a transmite viața mai departe (Pr. Iosif). Dumnezeu însuși creează separând: acesta este actul care creează și tot acesta este actul de la sfârșitul creației, când lumea va fi judecată, în semn de desăvârșire a separării; prin urmare, începutul se leagă organic de eschatologie (Pr. Pino). Crearea femeii indică limpede că aceasta este ceea ce îi lipsește bărbatului din el însuși; maniera în care Dumnezeu o creează indică faptul că prima naștere a fost înfăptuiră de un bărbat, abia ulterior trăind și femeia starea de comuniune originară, în graviditate; la moartea lui Cristos pe cruce, când sânge și apă țâșnesc din coasta străpunsă, are loc tot o naștere, precum la începutul creației. De-a lungul istoriei, creația se tot reia, ea fiind în mod repetat respinsă și în mod repetat reiterată: Isus reface plinătatea lui Dumnezeu, Cristos fiind Acela care ne eliberează de ceva neștiut care ne oprește a trăi din plin (Pr. Pino). Cu evenimentul mâncării poamelor pomului cunoașterii Binelui și Răului ia definitiv sfârșit armonia: cea între om și Dumnezeu și cea între bărbat și femeie. Care e păcatul care distruge armonia originară? El nu este un act punctual, ci un proces, cu o dinamică aparte, complexă, un proces de neoprit, care mai bine să nu înceapă niciodată. În convorbirea cu șarpele se înțelege că păcatul înseamnă trei lucruri adunate laolaltă în ”a vrea să fii ca Dumnezeu”, adică: stăpân sieși, stăpân al propriilor alegeri și lipsit de limitări. Porunca Domnului, aceea ce a păstra viața, e distorsionată de șarpe ca să pară o limitare. Prin urmare, păcatul este să nu ai nevoie de un altul să își deslușească ce e bine de ce e rău, căci o decizi tu însuți. Parte din procesualitatea păcatului este că femeia intră în vorbă cu șarpele: moartea este adusă în lume pentru că șarpele o vrea și izbutește. Ochii deschiși ai oamenilor problematizează: și acest lucru e parte a aceleiași procesualități însemnate, căci primii oameni rușinați se ascund de Dumnezeu nicăieri altundeva decât în pomul cunoașterii. Păcatul produce teama și astfel, Dumnezeu cel prieten de până atunci, devine aproape un antagonist omului, care, din ascunzătoarea sa, îi strigă Domnului că îi e rușine pentru că este gol, că este gol pentru că a mâncat fructul oprit, că a mâncat fiindcă l-a servit femeia de El dată, cu alte cuvinte, păcatul acoperă această realitate a inculpării Domnului de către om. Pedeapsa hotărnicită atunci de Dumnezeu, ultimul său cuvânt, este, sub aspect eschatologic, tot promisiunea de salvare, de mântuire (Pr. Pino). Atât Eva, care la primirea poruncii nu era prezentă, cât și Adam, au momente în care se dovedesc nepăsători, amorțiți, ca sub anestezie, în relație cu celelalte creaturi și cu porunca lui Dumnezeu, toate astea întâmplându-se pentru că Dumnezeu avea momente de întâlnire și preumblare laolaltă cu omul în Grădină, cât și momente în care îl lăsa liber pe acesta – or, aici se instalează ruptura (Pr. Iosif). Ceea ce suntem azi reprezintă starea noastră de după păcat, or, Dumnezeu ne-a creat pentru libertate, nu pentru sclavia păcatului. Ceea ce comite șarpele este grăbirea timpului: el spune omului, dacă mănânci ai totul, or, omul ar fi trebuit să îndure răbdarea copilului, care trebuie întâi să crească, înainte să ajungă să mănânce din pom. Singura persoană care își asumă păcatul și moare pe cruce este Isus Cristos. Procesul păcatului se oprește atunci când îți asumi moartea pe cruce, împreună cu Cristos. Faptul că cei doi oameni primordiali se ascund în pom indică felul în care ne identificăm, până la urmă, cu păcatul; chiar dacă textele în sine sunt foarte târzii, multe evenimente din istorie noi le zărim în lumina lui Cristos. Nu este adevărat nici că Dumnezeu a putut prevedea căderea în păcat, nici că omul nu ar fi putut nicidecum rezista să cadă înăuntru: spre pildă, Maria Mama lui Isus a rezistat! Prin urmare, tocmai pentru că se putea și altfel trebuie să dăm noi socoteală pentru păcate. Și mântuirea, și păcatul, se află în formulări foarte concrete, colective, la nivelul neamului, al poporului, și mult mai puțin la nivelul individual, unde ne iertăm relativ ușor unii pe alții, după cum Iosif îi iartă pe frații săi  (Pr. Olivo). În povestea potopului, vina animalelor rezidă în solidaritatea lor cu omul; felul în care lui Dumnezeu parcă îi scapă printre degete Creația, spune mult asupra lui Dumnezeu, căci el îngăduie ca toate acestea să se întâmple (Pr. Pino). Omul, cununa creației, poartă în sine și partea sa de animal, ansamblul nealterând autonomia creației și a creaturii; există o considerabilă bunătate a Celui care lasă loc de respirație, retrăgându-se. Dumnezeu împarte ordinea, sfârșind toate târâtoarele pământului și pedepsind anume pe șarpe, fapt ce mărturisește că Dumnezeu a lăsat această creație coruptă să ajungă la final, să se împlinească marasmul ei (să-i survină ”apoptoza”, am zice noi, cu un termen biologizant). Creația reiterată e de fiecare dată un pic alta, ceva nou survenind la fiecare pas înainte: bunăoară, a doua creație, cea de după potop, a pierdut seninătatea celei dintâi, în ea resimțindu-se prezența răului. Alianța se încheagă sub forma de curcubeu la inițiativa Domnului, semn că Dumnezeu a depus armele, renunțând la violența de dinainte de Legământ (Pr. Olivo).  E de remarcat cum Noe rămâne fidel întâii Creații, prin ea izbutindu-se re-generarea: a doua creație (Pr. Iosif). Chemarea lui Avram aparține planului lui Dumnezeu de binecuvântare a tuturor familiilor și națiunilor; în acest sens, binecuvântarea este însăși promisiunea de fertilitate; iar poporul Israel este chemat la instaurarea armoniei între diferitele familii de pe pământ. Precum Avram, care a avut de refăcut itinerariul îndepărtării de pista vocației sale, el renunțând, imatur, imediat după ridicarea altarului, atât la țară, cât și la soție, și noi avem de refăcut experiența drumului nostru de credință (Pr. Iosif). Altarul nu trebuie să fie neapărat o structură, ci poate în egală măsură fi și o experiență personală (P. Olivo). Noul legământ făcut de Dumnezeu cu Avram îl dezvăluie pe Dumnezeu drept cel care dă și distribuie fertilitatea: Avram și-a demonstrat-o cu Agar, apoi vine Dumnezeu și își demonstrează propria Sa fertilitate cu Avram, acest al doilea Legământ, acela al circumciziei, fiind bilateral și pornit tot din inițiativa lui Dumnezeu (Pr. Iosif). Sensibila problematică a schimbării sensului binecuvântării impune o nouă separare: aceea a primogeniturii, de binecuvântare, cu atât mai mult cu cât Esau le pierde în narațiunea biblică pe ambele (Pr. Pino). Avraam în ”exercițiul” sacrificării fiului său, care era simbolul alianței cu Dumnezeu, își jertfește propria paternitate și astfel, își dă toată viața de care dispune (Pr. Iosif). Povestea lui Iacob prezintă gestionarea binecuvântării, transformarea lui Iacob pentru a transforma definitiv concepția asupra binecuvântării. Maturitatea survine atunci când se trece de la o concepție posesivă asupra binecuvântării, la una donativă. Întrebării dacă Dumnezeu este de acord cu nedreptatea asupra lui Esau i se răspunde în visul lui Iacob, cu capul pe piatră, care se va tranforma în altar în casa lui Dumnezeu, visul cu scara pe care Îngerii lui Dumnezeu, mesagerii, cu alte cuvinte, urcă și apoi coboară. Înțelesul major rezidă așadar în descoperirea Dumnezeului Părinților (Pr. Iosif). Inegalitatea situațiilor existențiale ale lui Iacob față de Esau, după cum odinioară cea dintre Cain și Abel, aduce în prim plan lipsa de dreptate din iubire: preferința iubirii e lipsită de justețe, or, această realitate ajunge, la extreme, la omucidere; este ceea ce Iosif va reuși să întoarcă și să desfacă, parcurgând drumul lung și complicat care îl va duce la frații săi (Pr. Pino). Comparația în iubire duce la disperare, întrucât comparațiile distorsionează iubirea, făcând-o să pară exclusivă: or, iubirea lui Dumnezeu este incluzivă (Pr. Iosif). Dimpotrivă, atunci când Iosif ajunge să iubească, tensiunea se atenuează: tot ce rămâne de făcut este să iubești, fiindcă dacă tu iubești, nu mai percepi diferența ce te desparte de cei cu care te compari (Pr. Olivo). În lectură cristologică, toți suntem în Isus Cristos fii preaiubiți: aceasta este împlinirea desăvârșită a acestei narațiuni, noi toți devenind, prin Botez, fii neprețuiți în istoria lui Isus Cristos (Pr. Pino). Binecuvântarea se cunoaște după rod; dar nu orice fruct poartă în el binecuvântarea. Viața celuilalt este parte din viața mea, viața unuia dintre frați aparține celorlalți. Ceea ce este destinat să moară devine izvor de viață. Povestea vieții lui Iosif, împlinită în povestea vieții lui Isus, schimbă ideea că un lucru care merge rău va pecetlui pentru totdeauna în sens negativ istoria (Pr. Pino). Iar chezășia că așa va fi este cu mult mai mare, atunci când există un Tată drept garant al împăcării (P. Olivo).

Acestea sunt răspunsuri la întrebări pe care, în modestia noastră intelectuală (mă refer mai degrabă la mine), nu le-am avut, înainte de acest curs; cu atât mai mult sunt ele copleșitoare pentru cei ce reușesc să primească înăuntrul spiritului aceste deslușiri revelatoare. Alți cursanți ar avea fără îndoială alte dimensiuni de atins, mărturisindu-și experiența acestor zile. Fără a cuteza să vorbesc în numele lor, mărturisesc cum încărcătura absorbită în orele binecuvântate, nediscriminatoriu, la Centrul Manresa, are acest efect asupra mea, de comuniune spirituală cu persoane mult mai învățate și înaintate pe calea aproprierii Cuvântului lui Dumnezeu. Fără să mă compar, nici în cunoaștere, nici în credință, cu dătătorii generoși ai ideilor acestui curs, și al celui anterior, 2018, la care am luat parte, mă bucur cu imensă recunoștință pentru pacea și lumina în care am fost primită, cu toată inima, să adast. Locul acela privilegiat este un spațiu al comuniunii, în care singurătatea ideilor se destramă iar bucuria împărtășirii ajunge pentru un an întreg.

Ileana Benga 

Exprimaţi-vă opinia