fr. Guy Consolmagno SJ

20.07.2019, Vatican (Catholica) – La ora 22, 17 minute și 40 de secunde din ziua de duminică 20 iulie 1969 (ora Italiei) modulul lunar Lem „Aquila”, avându-i la bord pe Niel Armstrong și Edwin Aldrin, ateriza pe Lună, în zona numită Marea Liniștii. Al treilea astronaut, Michael Collins, a rămas în orbita lunară în modulul de comandă „Columbia”. Era faza cea mai delicată a misiunii Apollo 11, începută cu patru zile înainte. După 50 de ani, aniversarea descoperirii istorice va fi celebrată în toată lumea. Din 1972 niciun echipaj uman nu a mai ajuns la satelitul nostru. Dar după jumătate de secol, un nou scenariu politico-economic internațional a readus în discuție evenimentul lunar. Și chiar în anul al cincizecilea al debarcării ne pregătim să ne întoarcem pe Lună cu cel puțin două misiuni spațiale care vor ajunge pe satelit în cursul anului 2019, fără a mai lua în calcul noutățile deja anunțate pentru anii următori. Am vorbit despre aceasta cu fr. Guy Consolmagno, director al Observatorului Vatican, observatorul astronomic al Sfântului Scaun, unul dintre cele mai vechi din Europa, cu sediul la Castel Gandolfo.

– La 20 iulie vom celebra a 50-a aniversare a aselenizării. De ce este și astăzi așa de important acest mare eveniment?

– Există două lecții importante ale debarcării pe Lună pe care le putem prețui și astăzi. Primul este sentimentul de speranță, faptul că ființele umane sunt capabile să facă ceea ce pare imposibil, numai dacă își pun în cap să facă. Trebuie amintit că primul satelit a fost lansat abia în octombrie 1957, lucru care în acel timp părea o cucerire șocantă. Și numai în mai 1961, după mai puțin de patru ani, președintele Kennedy a anunțat obiectivul de a face să ajungă ființele umane pe Lună, în termen de zece ani! Părea ridicol. În acea vreme americanii încă nu trimiseseră nici o ființă umană în orbita terestră! Și totuși au făcut aceasta. Putem să ne gândim la dezastrul amenințător al schimbărilor climatice, de exemplu, și să disperăm că nu poate să se facă nimic. Însă aselenizarea ne amintește ceea ce putem face. Miracolul programului Apollo nu a fost în descoperirile științei necesare pentru a ajunge acolo – rachetele nu au folosit nici un tip nou de știință. Și nici într-o inginerie spațială deosebit de revoluționară. Adevărata cucerire a fost capacitatea de a pune împreună și de a finanța jumătate de milion de persoane pentru a lucra la un obiectiv comun.

– Și a doua lecție?

– Este aceea mai legată direct de Luna înseși. Aterizarea pe Lună ne amintește în mod foarte clar că planeta Pământ nu este sfârșitul și limita existenței umane. Am fost pe Lună și vom mai merge. Și de pe Lună, cum ne amintește vestita imagine Earthrise (Răsăritul Pământului este numele dat fotografiei AS8-14-2383HR de la NASA, făcută de William Anders, la 24 decembrie 1968, în timpul misiunii Apollo 8), putem vedea locul nostru în univers dintr-o perspectivă total nouă. Acest lucru are consecințe asupra modului în care ne gândim la Pământ și asupra modului în care ne gândim la noi înșine.

– În urmă cu cincizeci de ani, chiar de la Observatorul Vatican, Papa Paul al VI-lea a asistat la aselenizare. Care este, pentru Biserică, semnificația acestei descoperiri și cum continuă cercetarea științifică de la „observatorul astronomic al Papei”, asupra Lunii și a celorlalte planete?

– Fiind credincioși, am învățat că a mărgini înțelegerea noastră despre Dumnezeu numai la planeta Pământ l-a făcut pe Dumnezeu – sau cel puțin, imaginea noastră despre Dumnezeu – prea mic. Psalmistul știa bine asta, de altfel, precum și profeții: când vorbeau despre stele îi cântau lui Dumnezeu, Creatorul lor. Dar tocmai pentru că apreciem imensitatea creației putem să ne dăm seama cât de imens este Dumnezeu. Pornind de la aceasta, putem înțelege că un Dumnezeu infinit poate concentra atenția Sa iubitoare asupra fiecăruia dintre noi, nu numai aici și acum, pe planeta Pământ, ci asupra oricărei alte creaturi care există, care poate să existe sau care poate să fi existat, în orice mod în acest univers. Chiar dacă ar exista forme inexprimabil de bizare în vreun loc îndepărtat de Pământ, nu ar fi „străini”, ci fii ai aceluiași Tată. Aceasta ar trebui să situeze problemele noastre într-o altă perspectivă, să ne facă să ne oprim pentru a reflecta și să ne dea speranță.

– După cincizeci de ani de la aselenizare, la nivel internațional interesul oamenilor de știință față de această planetă s-a reluat. China, India și NASA lansează noi proiecte. Care sunt, după părerea Dvs, perspectivele reale? Vor crește cunoștințele noastre?

– Cu cât mai des vor merge pe Lună ființele umane, cu atât vor învăța cu privire la știința planetei noastre și a celorlalte planete: o cunoaștere prețioasă de care avem nevoie, pentru a ne îngriji de casa noastră. Cu cât trăim în locuri diferite, cu atât vom experimenta diferitele moduri în care poate trăi ființa umană. Și mai ales vom înțelege la ce obiective putem ajunge dacă lucrăm împreună, și numai dacă lucrăm împreună. Diferite națiuni pot trimite astronauții lor pe Lună, dar nici o națiune nu poate face aceasta singură: chiar și programul Apollo a depins de colaboratori pentru a găsi în jurul lumii vehiculul spațial. Numai dacă „ne obișnuim” să trăim pe Lună putem învăța cum să folosim resursele sale, care nu sunt numai minerale. Există și resurse de noi viziuni despre univers, pentru a inspira imaginația noastră, pentru a hrăni poezia noastră, pentru a inspira noi moduri de a crea sculpturi și a dansa în gravitate joasă. Personal… sunt deosebit de atras de această idee, luată din literatura științifico-fantastică: într-o cavernă presurizată pe Lună, cu gravitatea sa joasă, vom reuși să găsim un loc în care ființele umane să poată chiar să își pună aripi și să zboare! (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)

Sursa: InfoSapientia.roSHARE

Etichete: Important

Exprimaţi-vă opinia