Rugăciunea Angelus

14.07.2019, Vatican (Catholica) – Isus alege un străin, poate unul fără credință, pentru a arăta cum trebuie acționat cu milostivire, a spus Papa Francisc astăzi, la întâlnirea cu credincioșii veniți pentru rugăciunea „Îngerul Domnului” în Piața San Pietro. Redăm alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu și publicată pe InfoSapientia.ro.

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi Evanghelia prezintă parabola celebră a „bunului samaritean” (cf. Lc10,25-37). Întrebat de un învățat al legii despre ceea ce este necesar pentru a moșteni viața veșnică, Isus îl invită să găsească răspunsul în Scripturi și spune: „Să îl iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți!” (v. 27). De fapt, acel om întreabă iarăși: „Și cine este aproapele meu?” (v. 29). În acest moment, Isus răspunde cu parabola, această parabolă frumoasă: vă invit pe voi toți să luați Evanghelia astăzi, Evanghelia lui Luca, la capitolul 10, versetul 25. Este una dintre cele mai frumoase parabole din Evanghelie. Și această parabolă a devenit paradigmatică a vieții creștine. A devenit modelul acțiunii unui creștin. Grație evanghelistului Luca, avem această comoară.

Protagonist al scurtei relatări este un samaritean, care întâlnește de-a lungul drumului un om tâlhărit și bătut de bandiți și se îngrijește de el. Știm că iudeii îi tratau cu dispreț pe samariteni, considerându-i străini de poporul ales. Așadar nu este o întâmplare că Isus alege chiar un samaritean ca personaj pozitiv al parabolei. În acest mod vrea să depășească prejudecata, arătând că și un străin, și unul care nu îl cunoaște pe Dumnezeul adevărat și nu frecventează templul său, este capabil să se comporte conform voinței sale, simțind milă față de fratele nevoiaș și ajutându-l cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție. Tot pe acel drum, înainte de samaritean, au trecut un preot și un levit, adică persoane dedicate cultului lui Dumnezeu. Însă, văzându-l pe sărman la pământ, au mers mai departe fără să se oprească, probabil pentru a nu se contamina cu sângele său. Puseseră mai înainte o regulă umană – să nu se contamineze cu sânge – legată de cult la marea poruncă a lui Dumnezeu, care vrea înainte de toate milostivirea.

Așadar, Isus propune ca model pe samaritean, tocmai unul care nu avea credință! Și noi ne gândim la atâția oameni pe care îi cunoaștem, poate agnostici, care fac binele. Isus alege ca model pe unul care nu era un om al credinței. Și acest om, iubindu-l pe fratele ca pe sine însuși, demonstrează că îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima și cu toate puterile – pe Dumnezeul pe care nu îl cunoștea! -, și exprimă în același timp adevărată religiozitate și deplină umanitate.

După ce a relatat această parabolă atât de frumoasă, Isus se adresează din nou învățatului legii care îl întrebase „Cine este aproapele meu?” și îi spune: „Cine dintre aceștia trei crezi că este aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor?” (v. 36). În acest mod face o răsturnare față de întrebarea interlocutorului său și față de logica noastră a tuturor. Ne face să înțelegem că nu noi, pe baza criteriilor noastre, suntem cei care definim cine este aproapele și cine nu este aproapele, ci este persoana aflată în situație de nevoie care trebuie să poată recunoaște cine este aproapele său, adică „acela care a avut milă de el” (v. 37). A fi capabili de a avea milă: aceasta este cheia. Aceasta este cheia noastră. Dacă tu în fața unei persoane nevoiașe nu simți milă, dacă inima ta nu se înduioșează, înseamnă că ceva nu merge. Fii atent, să fim atenți. Să nu ne lăsăm târâți de insensibilitatea egoistă.

Capacitatea de compasiune a devenit piatra de comparație a creștinului, ba chiar a învățăturii lui Isus. Isus însuși este compasiunea Tatălui față de noi. Dacă tu mergi pe drum și vezi pe unul fără adăpost întins acolo și treci fără să îl privești sau te gândești: „Da, efectul vinului. Este un bețiv”, întreabă-te nu dacă acel om este bețiv, întreabă-te dacă inima ta nu s-a împietrit, dacă inima ta nu a devenit gheață. Această concluzie arată că milostivirea față de o viață umană aflată în stare de necesitate este adevărata față a iubirii. Așa devenim adevărați discipoli ai lui Isus și manifestăm fața Tatălui: „Fiți milostivi, după cum Tatăl vostru este milostiv” (Lc 6,36). Și Dumnezeu, Tatăl nostru, este milostiv, pentru că are compasiune; este capabil să aibă această compasiune, să se apropie de durerea noastră, de păcatul nostru, de viciile noastre, de mizeriile noastre.

Fecioara Maria să ne ajute să înțelegem și mai ales să trăim tot mai mult legătura indisolubilă care există între iubirea față de Dumnezeu Tatăl nostru și iubirea concretă și generoasă față de frații noștri și să ne dea harul de a avea compasiune și a crește în compasiune.

Exprimaţi-vă opinia