Meditația zilei

Publicatla 12 April 2019

Vineri, 12 aprilie 2019
Ier 20,10-13; Ps 17; In 10,31-42
“Te iubesc, Doamne, tăria mea, Doamne, stânca mea”

Valurile se zbăteau cu putere, mai-mai să iasă din matcă și apa urca până aproape de mine. M-am așezat să admir peisajul: aceasta este lucrarea Tatălui, cadoul Său pentru mine. 
Dar Tatăl meu unde este? 
Am privit marea dar nu L-am putut găsi acolo, nici în freamătul ei, nici în clipele scurte în care își trăgea sufletul.
Am ridicat privirea spre cerul perfect senin și albastru, dar cu toată frumusețea lui pură, nu L-am găsit acolo.
Am coborât înapoi, contemplând razele soarelui ce se reflectau pe suprafața apei, formând o mulțime de bărcuțe minuscule ce clipoceau efemer. Era sublim, dar nu L-am putut găsi nici acolo. O mare singurătate m-a cuprins. Tată, cred ca Tu mi-ai dăruit toate acestea, dar fără Tine ele nu îmi spun nimic.
Îmi las capul pe spate și închid ochii resemnată, doar pentru a-i deschide cu surpriză în următoarea clipă: Domnul era în stânca de care m-am rezemat pentru a admira toate acestea. Atât de mare era, încât nici nu o observam și atât de uniform mă susținea încât nici nu o luam în seamă, dar ca să le pot admira pe toate de departe, ea era cea care mă îmbrățișa de aproape.

Întrebare: Ce sprijin este atât de mare în viața mea încât nici nu îl observ?

Rugăciune:
O Doamne, crește în noi sentimentul comuniunii cu toate lucrurile vii, cu frații și surorile noastre animalele cărora le-ai dat
să locuiască pământul împreună cu noi.
Ne amintim cu rușine că în trecut ne-am exercitat superioritatea umană cu cruzime nemiloasă,
astfel încât, glasul pământului care ar fi trebuit să se ridice spre Tine în cânt,a fost un amar suspin.
Dă-ne să realizăm că ființele create nu trăiesc numai pentru noi
ci și pentru ele însele și pentru Tine; 
că și lor le place dulceața vieții și că
ele te servesc adesea din locurile lor
mai fidel decât o facem noi din al nostru.
(Sf. Vasile cel Mare, sec. IV)

Exprimaţi-vă opinia