Cum adică, nu știu cine sunt? Ba știu prea bine. Sunt…
Român. Frate, soră, părinte. Cea mai grozavă mamă din școală. Cel mai bun director din corporație. Cel mai meseriaș tâmplar. Doctorul-Dumnezeu. Primul din seria mea de MBA. Sunt bun, deștept, frumos și devreme acasă. Aaa, și perfecționist: mă iau în serios, mă implic. Performez. Dau rezultate. Știu cum trebuie făcute lucrurile și le spun și altora. Fac totul cu dedicare și chiar nu știu cum ar merge lucrurile dacă n-aș fi eu.
Nu, întrebarea nu e ce sunt eu. Nici ce fac, cu ce mă ocup, ce activități desfășor, ce responsabilități am, ce poziție socială ocup. Nici cum sunt. Nici cum fac totul. Întrebarea e cine sunt eu?
Ce-ar fi dacă, azi, măcar pentru 3 minute, m-aș uita la mine cu ochii lui Dumnezeu? Dacă aș sta puțin cu Isus, doar eu cu el, așa, în tăcere, chiar fără niciun cuvânt și fără nicio socoteală. Privindu-mă cu privirea lui. Lăsându-mă atins pe dinăuntru de această privire.
- Care e centrul ființei mele, cel căruia i se adresează privirea lui Cristos?
- Cine sunt eu, după ce mă dezbrac de toate rolurile și măștile?
- Care părticică din sufletul meu vibrează sub privirea lui?
„[Isus] cunoștea ce era în om” (In 2,25).
3 trei: poartă-n casă. Un exercițiu care poate deschide poarta cea strâmtă către casa împărăției din sufletul nostru, ca s-o locuiască dumnezeirea Treimii.