Claudia Stan: Credință moartă sau vie?

Publicatla 30 November 2018

 

decembrie_pag-23-page-001

Cred că sunt pios: fac tot felul de lucruri cuvioase și cuminți. Dar am cu adevărat o credință vie ori am îngropat-o într-o tonă de chițibușării?

Credința mea creștină e vie și dătătoare de viață și altora când:

  • îl iau pe Cristos cu mine oriunde merg, orice aș face, cu oricine m-aș întâlni – fiindcă orice întâlnire cu oamenii e, fundamental, o întâlnire cu El, la care sunt prezent mai mult cu inima și mai puțin cu mintea, o întâlnire care mă îndrăgostește zilnic tot mai mult de El, care mă scoate din tiparele mele de iubire și de gândire și mă cheamă mereu să fac totul spre mai marea lui slavă, nu spre beneficiul meu personal;
  • lucrez la mântuirea mea cu seriozitate – cultiv prietenii în Duh cu suflete sfinte de la care al meu are ce învăța, mă dau pe mâna unui îndrumător care să mă ajute să înțeleg ce vrea Dumnezeu să fac cu viața mea, mă las călăuzit de lecturi spirituale care îmi luminează inima spre curățare de patimi și alipiri;
  • îmi cultiv constant prietenia cu Domnul prin „treimea” Liturghie, Spovadă, Împărtășanie – cu cât mai des particip cu inima la toate acestea, cu atât mai mult voi putea răspunde la misiunile la care El mă cheamă pentru a întruchipa iubirea Lui (devenită și a mea) pentru frați: atunci și mortificările și faptele bune vor avea miez, substanță, Autor.

Cred că am o credință vie, dar, de fapt, e moartă și îngropată la doi metri sub pământ. dacă:

  • sunt robul nu al lui Cristos, ci al propriilor mele formalisme exterioare – trebuie să fac neapărat trei novene, să mă duc în nu știu ce pelerinaj, să mă spovedesc la părintele ăla mai cu „cu har” ca toți, să țin post aspru: și când voi face toate astea, mă voi fi automântuit, că doar ce nevoie aș mai avea de Isus dacă eu le știu și le fac singur pe toate?
  • funcționez pe bază de frică, nu de iubire – Dumnezeu e un bau-bau care mă privește din ceruri cum tot calc pe bec, de aceea viața mea devine o continuă sforțare să nu-L mânii, să nu-L ofensez, să nu-L rănesc, în care uit să-L laud, să-L ador, să-L binecuvântez;
  • le impun altora modul meu de a crede, de a face lucrurile, pe care îl învestesc cu infailibilitate superstițioasă – „e bine / nu e bine să”, „trebuie să” sunt sintagmele cu care îmi încep fiecare propoziție prin care declam cu emfază cine și în ce condiții e admis la mântuire și cine nu; iar cine nu e de acord cu mine, e împotriva Bisericii, a lui Cristos și a tuturor sfinților.

Bonus! Îngăduie-i lui Cristos să-ți modeleze El credința ta în El. Tu ai încercat și nu ți-a ieșit mare lucru. Ai să fii surprins ce diamant scoate El din piatră asta întunecată și colțuroasă care e inima ta.

Biruinţele sufletului lasă în urma lor cuvintele vieţii care vor dăinui” (Fer. Vladimir Ghika).

Exprimaţi-vă opinia