„Îndrumarea spirituală nu este o carismă exclusivă a preoților. Este o carismă a laicilor. […] Un director spiritual este una, un confesor este alta. Mă duc la confesor, îi spun păcatele mele, apoi el îmi iartă totul și merg mai departe. Dar cu un îndrumător spiritual vorbesc despre ceea ce este în inima mea. Examinarea conștiinței nu este aceeași pentru spovadă și pentru îndrumare. Pentru spovadă, mă uit să văd care-mi sunt lipsurile, unde mi-am pierdut răbdarea, dacă am fost lacom – lucruri concrete de felul acesta, care sunt păcate. Dar la îndrumarea spirituală, examinez ce se întâmplă în inima mea, încotro mă mișcă Duhul, dacă am simțit dezolare sau consolare, dacă sunt obosit sau de ce sunt trist: acestea sunt lucruri de vorbit cu bărbatul sau cu femeia care-mi este îndrumător spiritual” (Papa Francisc, 2015).  

Interlocutor:

Pr. Iulian Budău SJ (n. 1973), preot-călugăr iezuit, licențiat în Filosofie (Padova), Teologie (Paris) și Litere (București), Master în Psihologie (București), paroh al Bisericii Calvaria („Preasfânta Inimă a lui Isus”) – Satu Mare

Moderator: Claudia Stan

Mulțumiri părintelui Marius Taloș SJ și Cristinei Grigore pentru sprijinul acordat în realizarea acestui dialog.

Când am un îndrumător, unul din instrumentele de interacțiune cu Dumnezeu și cu oamenii pe care simt nevoia să-l aprofundez mai serios este rugăciunea. Un îndrumător este călăuză nu spre rugăciunea citită, mecanică, bifată ca îndatorire, ci spre rugăciunea de profunzime, în care te așezi înaintea lui Dumnezeu fără calcule preliminare: o rugăciune care nu e devoțiune, ci mod de viață. Contemporaneitatea, agitată și zgomotoasă, risipită în neesențial, reproșează rugăciunii contemplative că ar fi o formă de evadare din realitate. 

I.B.: Cel care gustă din viața spirituală experimentează nemijlocit un adevăr tulburător, acela că în interiorul nostru există o lume atât de vie și atât de plină de mișcare, încât n-ai nevoie pe veci de televizor ca să simți adrenalina! Lumea noastră lăuntrică e atât de bogată și de populată, încât, atunci când intri în contact cu ea, realizezi cât de stupid e termenul modern de „distracție” (francezul divertisment, cum scria Pascal, care nu e altceva decât distragerea atenției de la lucrurile esențiale și concentrarea ei către cele superficiale). Dacă omul contemporan are avea curajul să tacă, să șadă și să se uite înlăuntrul lui, ar descoperi această lume fascinantă. Nu suntem atât de urâți pe interior cum ne închipuim, nici atât de frumoși cum ne place să ne prostim singuri. În esența noastră suntem buni și în esența esenței noastre, cum zicea Sfântul Augustin, este El și o este lume întreagă care nu poate fi viciată, coruptă, violată nici de vremuri, nici de oameni, nici de întâmplări.

Cel care-și caută un îndrumător trebuie să își asume, în relația cu acesta, adevărul despre sine, să accepte să se trezească. Este celebră spusa lui Anthony de Mello: cei mai mulți oameni își trăiesc toată viața adormiți.  

I.B.: Cel care își caută un îndrumător are o viață spirituală vie și gustă toate aceste frumuseți vii ale lumii vii care sălășluiește în inima lui. Din păcate, văd peste tot, vorba lui Eminescu, mulți „morți frumoși cu ochii vii”: asta e lumea noastră, o colecție de morți frumoși cu ochii vii. Sau, parafrazând liturgia bizantină, robii lui Dumnezeu vii, dar adormiți. Când simți nevoia să te trezești, atunci începi să cauți un îndrumător; și aici trebuie spus că acesta nu trebuie să fie preot, nu trebuie să fie călugăr trăitor în sihăstrie sau mai știu eu ce guru ori șaman, trebuie să fie doar un om cu o viață spirituală trăită în mod treaz, asumat, care se roagă cu seriozitate, un suflet pe care-l „miroși” că a făcut o experiență spirituală adevărată. Îndrumătorul e și el un păcătos, îndrumătorul are și el un îndrumător.

Asumarea adevărului despre sine e urmată o dezgolire extraordinar de profundă a persoanei, care-și pune inima cu totul în mâna îndrumătorului. Mărturisesc că am avut uneori sentimentul, aproape fizic, a inimii mele bătând în mâna îndrumătorului-chirurg de mare finețe, care mi-a reparat-o și mi-a pus-o la loc (și nu întotdeauna cu anestezie).  

I.B.: Din punct de vedere cultural, românul e o ființă capabilă să vorbească despre toți și despre toate, dar are dificultăți majore în a vorbi despre sine. Ne putem exprima revolte, temeri, mânii, prejudecăți, dar ne vine foarte greu să vorbim despre ceea ce este frumos, autentic, delicat în viața noastră. Suntem marcați de un complex de inferioritate, de aceea ni se pare că a ne dezvălui înaintea cuiva chipul nostru sensibil ne va face să fim considerați sentimentali, emotivi, slabi. Asta și pentru că în mentalitatea comună, omul care-și cultivă viața spirituală este considerat posesorul unui IQ puțin superior aceluia al unei găini. Impedimentul acesta cultural mă împiedică să descopăr frumusețea faptului că, atunci când pun înaintea cuiva latura mea vulnerabilă, eu trăiesc cu acea persoană o legătură care e mai puternică decât legătura dintre Micul Prinț și floarea lui, pentru că noi doi ne-am împărtășit un lucru care nu ne aparține niciunuia dintre noi: ne-am împărtășit o bucată de Dumnezeu. Iar legătura care se creează e mult mai puternică decât orice alt tip de legătură posibilă.

E o legătură care facilitează o altă Legătură. 

I.B.: Sfântul Ignațiu spune că îndrumatorul nu trebuie să se interpună între creatură și Creatorul ei. Procesul de îndrumare nu face decât să scoată la iveală creativitatea fiecăruia în drumul lui unic și personal către Dumnezeu. Iar Dumnezeu lucrează prin creativitatea persoanei, pentru a o atrage, a o călăuzi, a o cuceri, a o seduce, până într-acolo încât să facă parcursul spiritual cu plăcere: dar „acadelele” sunt pentru începători.  După plăcerea despre care vorbeam mai înainte, urmează partea de deșert, în care se purifică tot mai profund iluziile. Și când suntem în deșert simțim mai bine ce este îndrumătorul. Ce poate să facă el este să ne încurajeze, să ne dea tăria de a suporta bărbătește ariditatea, întunericul, de a suporta relația cu un Dumnezeu care nu mai mângâie, care nu mai este prezent sub forma „acadelelor”. Maica Tereza trăiește o noapte a spiritului vreme de 50 de ani, dar asta nu o face să-l slujească pe Cristos cu mai puțină dedicare.

Pentru că tot Exercițiile Spirituale ne învață să nu fim atașați de nimic, nici măcar de consolarea primită în contemplație. Și ne indică posibile soluții de suportare a dezolării. 

I.B.: Consolarea e, după Sfântul Ignațiu, orice mișcare lăuntrică prin care cresc în mine credința, speranța și dragostea față de Dumnezeu și față de orice creatură a lui Dumnezeu. Dezolarea este exact opusul. Există consolare sensibilă, percepută ca mângâiere, ca prezență vie a lui Dumnezeu-Persoană. Dar există și o consolare de fond, în care îmi continuu rugăciunea fără să mai simt emoțional nimic, dar îmi dau seama că e bine așa și primesc răbdarea de a-i lăsa lui Dumnezeu inițiativa de a da consolarea atunci când crede El de cuviință. Acesta este începutul drumului de maturizare spirituală, pentru că voi numi consolare orice perioadă în care mă pot angaja față de ceilalți, pot face binele în numele lui Dumnezeu, nu-mi repugnă niciun fel de practică spirituală, pot face meditație și contemplație chiar dacă „nu simt” nimic. Consolarea de fond este importantă pentru că îmi modifică fundamental structura lăuntrică, predispunând-o spre una de tip evanghelic. Pe acest teren, spiritul lui Dumnezeu lucrează liber: momentul de secetă, în care mi se retrag harurile, e timp de purificare, e Purgatoriul pe care îl trăim aici, pe pământ. Când practica religioasă mi se pare fără sens, rămân statornic și le fac pe toate ca și cum aș avea grijă de un bolnav, de un bolnav drag: nu-mi plac mirosurile, nu-mi plac tristețea, durerea și chinul prin care trece, dar stau acolo și fac toate lucrurile care trebuie făcute. Fiindcă dragostea se manifestă prin fapte, nu prin emoții.

Sfântul Ignațiu vorbește despre importanța ținerii unui jurnal „al mișcărilor lăuntrice”, esențial în perioada Exercițiilor Spirituale. Acest jurnal este și un martor important al vieții spirituale în general, pentru cei aplecați asupra lumii lor interioare. 

I.B.: Un jurnal este un instrument cel puțin recomandabil. Fiindcă se poate întâmpla, de pildă, să am o zi proastă când merg la îndrumare și atunci îi voi expune îndrumătorului o imagine mai ternă a procesului meu lăuntric decât este el de fapt. În momentul în care reușesc să-mi însemnez experiențe spirituale de consolare, de dezolare, o pornire, un vis care se naște în strânsă legătură cu viața mea spirituală, atunci îi pot oferi îndrumătorului meu o imagine mai obiectivă a celor trăite, fără ca aceasta să fie marcată de starea mea de spirit din ziua respectivă. Da, un jurnal spiritual ajută în relația cu îndrumătorul, dar, și mai mult, ajută în relația cu propria persoană, pentru că-mi dă posibilitatea de a face discernământ, întrevăzând constantele asupra cărora sunt chemat să deschid ochii mari, pentru că din acele constante emană un sens, un drum pe care Dumnezeu mă îndeamnă să-l apuc într-un anumit moment al vieții.

Cum își păstrează luciditatea, sângele rece chirurgul care ține în mână o inimă care bate? 

I.B.: N-ai cum să urci un munte fără să transpiri pe lângă cel pe care îl îndrumi. Ești afectat, suferi, te doare când vezi că ați găsit împreună o direcție și omul nu poate s-o urmeze, când vezi că direcția pe care a ales-o nu este cea bună și că nu poți să-l tragi de păr ca să crească mai repede… Sunt oameni pe care i-am așteptat și zece ani să priceapă că nu se face îndrumare decât cu toată inima pusă pe masă… Ca îndrumător trebuie să ai o pipotă de struț și o răbdare de anacondă, ca să poți aștepta momentul în care omul vine cu adevărat la tine (nu doar fizic), să-ți înghiți mereu frustrarea că nu poți face pașii în locul celui îndrumat și, în același timp, să-ți păstrezi sângele rece ca să-l poți ajuta să facă anumite salturi pe care el se teme să le facă. Rezonezi cu frica lui, ai, la rândul tău, fricile tale pe care ți le dictează responsabilitatea. Îndrumarea nu e o profesie matematică, e o căutare împreună a unor direcții.

Când ții în mână inima cuiva nu ești ispitit să te crezi Dumnezeu?

I.B.: Ispita poate exista, dar ceea ce mă preocupă întotdeauna este uriașa responsabilitate pe care o am față de acel suflet. Un îndrumător care începe să se simtă un mic Demiurg deja a pierdut tot și s-a pierdut pe sine, un îndrumator care devine dictator nu mai are ce căuta în peisaj. Eu cred că există ispite mult mai subtile de atât în îndrumare. De pildă, să-i dai celuilalt ceea ce ai tu nevoie, pentru că nu asculți până la capăt. Un îndrumător bun este unul care ascultă și care-l ajută pe cel îndrumat să-și facă propriul lui drum, nu pe al îndrumătorului. Exercițiul permanent al îndrumătorului este acela de conștientizare a faptului că el nu e pus acolo pentru că ar fi vrednic în vreun fel ori pentru că ar avea vreo calitate de mare specialist, ci doar pentru ca să facă o bucată de drum alături de cel îndrumat.

Drumul pe care cel îndrumat și îndrumătorul îl parcurg împreună are, ca orice drum,  și un punct terminus, pe care ambii și-l asumă. Libertatea față de îndrumător e prima și cea mai importantă lecție a îndrumării: deși spiritual suntem legați într-un chip absolut special, pentru totdeauna, de îndrumătorul nostru, a dezvolta față de el o dependență emoțională (cum ar spune Sfântul Ignațiu, un atașament dezordonat) este o eroare gravă în viața spirituală. 

I.B.: A-ți propune a priori să mergi alături de un îndrumător pentru toată viața este o viziune greșită, care încarcă relația cu îndrumătorul cu o grămadă de proiecții care, de cele mai multe ori, se arată a fi înșelătoare, neconforme cu realitatea și generează niște așteptări care pot fi supradimensionate sau profund eronate. Am spus-o întotdeauna: un ucenic bun ajunge să-și „ucidă” maestrul. Chiar dacă relația dintre ei va rămâne pentru totdeauna una foarte specială, unică, irepetabilă, extraordinar de frumoasă… Și întotdeauna după ce ne-am „ucis” maestrul, Dumnezeu are grijă să ne trimită, în fiecare etapă a vieții spirituale în care suntem, îndrumătorul de care avem nevoie.

Pr. Iulian Budău: De partea cealaltă a mesei, la ce crede cineva care are un îndrumător c-ar fi bună îndrumarea?

Claudia Stan: Îndrumarea spirituală mi-a sugerat (și continuă să-mi cultive) trei idei de convertire zilnică a propriei persoane: la adevăr, la libertate și la curaj. La adevăr – nu poți să-l privesc în ochi pe Cristos dacă nu mă privesc mai întâi, până la capăt, în oglinda adevărului pe mine însămi: cine sunt cu adevărat, care sunt rănile mele profunde, ce-mi dă bucurie și ce mă sperie, ce greșesc și ce fac bine; de fiecare dată când îmi cosmetizez imaginea de sine, ratez șansa unei întâlniri autentice cu El. La libertate – ca să-l întâlnesc pe El mai înainte de toate trebuie să mă eliberez de mine și de tot balastul de amăgiri, de judecăți gata făcute, de păreri de care mă țin cu dinții, de ispita de a mă lua mai în serios decât e cazul; oricât de importantă m-aș crede, nu sunt eu Mântuitorul lumii (și ce bine că-i așa!). La curaj – rugăciunea „pe bune” nu-i o dulcegărie pioasă, ci e aruncare în gol fără plasă de siguranță, vulnerabilizare de bunăvoie care conduce la îndrăgostirea de Persoana aceea care te așteaptă să te prindă în brațe după ce-ți faci curaj să te arunci. Și cred că, mai presus de toate, exercițiul de fiece zi pe care l-am primit și continuu să-l primesc permanent din îndrumare e acela că, atunci când privești lumea cu ochii lui Dumnezeu, ai mii de motive pentru a spune „mulțumesc” și o poți iubi de-adevăratelea, chiar dacă (sau tocmai pentru că) nu este întotdeauna frumoasă și bună.

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”,  martie 2018