21.02.2018, Roma (Catholica) – Ce înseamnă astăzi a te ruga și cum se practică „discernământul”, ales de Papa și ca temă pentru următorul Sinod al tinerilor? Agenția SIR l-a întrebat pe pr. Marko Ivan Rupnik, director al Centrului Aletti, care aduce astfel în actualitate primul imperativ al Postului Mare, alături de pomană și post. Interviul a fost tradus de Cristina Grigore pentru Angelus.com.ro – Arhidieceza de București.
– Rugăciunea este prima dintre cele trei practici pe care creștinul este chemat să le descopere în Postul Mare. Omul de astăzi, în opinia Dvs, mai are loc în viața sa pentru rugăciune, sau rugăciunea riscă de devină o practică ieșită din uz?
– Dacă rugăciunea este înțeleasă ca un exercițiu cerut de o religie este normal ca ea să devină dificilă și obositoare și ca de multe ori să nu mai reușim să îi vedem sensul. Mai ales dacă religia se bazează pe educație, făcând din rugăciune o obligație, o îndatorire. Rugându-se astfel, omul contemporan nu poate să vadă în ea alt efect decât poate vreunul superficial și psihic al unei pacificări sau ceva asemănător. Dar pentru noi, creștinii, rugăciunea nu este deloc așa ceva. Rugăciunea creștinilor este expresia unei vieți care se primește în dar la Botez. Înseamnă a ne percepe pe noi înșine uniți cu Cristos, ba mai mult, ca parte din El – aceasta e rugăciunea. A te ruga înseamnă a trăi propria viață în relație cu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt care modelează în continuu mentalitatea noastră filială.
Este o stare dialogică, o depășire a izolării. Prin Botez suntem inserați în Trupul lui Cristos, iar prin Duhul Sfânt ne este dăruită viața filială. Conform credinței noastre, întreaga noastră umanitate, pornind de la Botez, este întemeiată pe umanitatea lui Cristos, iar acest lucru nu se întâmplă printr-un exercițiu individual și subiectiv, printr-un efort de concentrare sau de autosugestie, ci printr-o realitate cu adevărat obiectivă așa cum sunt sacramentele. De aici rezultă că și rugăciunea personală, ca și cea eclezială, se maturizează din această realitate sacramentală a umanității noastre în Cristos. Este o expresie a vieții noastre în Cristos. Înainte de a se afla în Cristos, rugăciunea înseamnă mai ales a implora și a cere milostivire.
– La ultimul Angelus, Papa a definit rugăciunea ca pe o ocazie pentru a exercita o luptă împotriva diavolului. Cum să facem, nu doar în Postul Mare, discernământ?
– Întrucât Dumnezeu s-a făcut om în Cristos, El comunică printr-un limbaj omenesc cu omul. Așa cum cuvântul lui Dumnezeu este transmis prin intermediul cuvintelor omenești, iar în Cristos este comunicat întregului univers al lui Dumnezeu, tot ceea ce înseamnă comuniunea dintre Persoanele divine se transmite în umanitatea Fiului. Aceasta înseamnă că discernământul este arta înțelegerii de sine cu Dumnezeu și întrucât Dumnezeu vorbește prin gândurile și sentimentele noastre, trebuie să descoperim care sunt acestea.
Gândurile mele pot veni din diferite surse, dar trebuie să văd, așa cum spun marii maeștrii spirituali, ce spirit le insuflă. Totul depinde de orientarea fundamentală a inimii. Dacă inima este filială și este orientată spre Tatăl, dușmanul mântuirii omului va căuta să îl corupă pe om cu un atac pe la spate, sugerând dubii, sporind dificultățile din drumul lui, golind de sens acțiunile, gândurile, pașii, relațiile, concentrând astfel încet-încet atenția omului spre sine însuși. Sentimentele și gândurile se leagă în optica direcției înspre care ne împing și spre care ne poartă: dacă ne împing înspre o comuniune tot mai reală sau, dimpotrivă, ne închid în noi înșine. Lupta spirituală înseamnă a ști să te citești pe tine însuți în ce privește comuniunea sau izolarea, individualismul sau deschiderea. Teama de sine sau dăruirea de sine. Adică, să vezi sensul propriului Paște.
– Atunci când vorbește despre rugăciune Papa Francisc ne îndeamnă adesea să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de „tată”. Cât de multă nevoie este de paternitate în ceea ce Pontiful definește adesea drept o „societate de orfani”?
– Trebuie spus că ultimele secole au făcut ca viața spirituală să devină foarte problematică, deoarece Dumnezeu a fost abordat îndeosebi în cheie filosofică, iar Cristos în cheia omului perfect – model de umanitate. Dar Cristos însuși în Evanghelia după Ioan (8,19) spune: „Voi nu mă cunoașteți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu. Dacă m-ați cunoaște pe Mine, l-ați cunoaște și pe Tatăl Meu”. Aceasta înseamnă că locul cunoașterii este relația, iar inteligența este cea agapică, de iubire. Dacă nu îl experimentăm pe Dumnezeu ca Tată, care are o iubire nebună pentru fii Săi, rezultă dificilă și rugăciunea Tatăl nostru.
Ne simțim fii atunci când stăm la masă de vorbă cu tata. Ne simțim fii atunci când ne cunoaștem originea și țelul; atunci când iubirea nu este țelul de atins, ci constituie punctul de plecare, coordonatele existenței și sărbătoarea realizării. Tatăl este garantul iubirii libere, este portul care așteaptă, este certitudinea ontologică și, deci, existențială. Toate sunt realități a căror necesitate este strigată astăzi cu voce tare.
– Discernământul este și tema următorului Sinod. Pentru tineri este poate o artă chiar mai dificilă decât pentru adulți: găsesc ei oare maeștrii capabili să îi învețe cum să îl practice?
– Mi se pare că tinerii caută viața, iar noi ne lăsăm în continuare orbiți de metode, de abordări pastorale pentru a le capta interesul, pentru a ne apropia de ei, însă cred că își dau seama imediat că aceasta este o metodologie, în schimb iubirea nu e metodologie, ci modul nostru de viață care arată și conținutul credinței.
Tinerii sunt deosebit de sensibili față de discernământ, dar cum acesta înseamnă a te face înțeles cu Dumnezeu, trebuie făcut în așa fel încât tinerii să se întâlnească cu Dumnezeu, să se întâlnească cu Cristos, să descopere că există Duhul Sfânt care este darul unei vieți aparte, care pune în mișcare precum vântul întreaga navă, adică întreaga umanitate. Nu cred că îl putem cunoaște pe Cristos decât prin milostivire, prin Sacramentul iertării depline, prin îmbrățișarea puternică care, încălzind inimile, deschide noi orizonturi.