Cu zambetul in suflet

A așeza în aceeași propoziție termenii „umor” și „creștinism” poate părea, pentru unii, o treabă temerară, dacă nu chiar necuviincioasă. Asta pentru că se întâmplă ca reculegerea inimii, buna chivernisire a conștiinței, cumințenia lăuntrică să fie abuziv asociate fizionomiei compus serafice, frazării căutat moralist-omiletice, umblatului studiat cu privirea în pământ, cultivării unui soi de pustnicie autoflagelantă: râsul e off-limits, umorul e sub demnitatea statuară a celui care caută calea Domnului. Pururi-serioșii apăsați de povara sisifică a mântuirii proprii, încordați în veșnica scurmare scrupuloasă în gunoiul păcătoșeniei personale, întunecați de posturile încrâncenate și ispitiți de mândria evlavioasă de a fi mai vameși decât fariseii au ca mentor un personaj de-al lui Umberto Eco din Numele trandafirului: pe sumbrul ascet Jorge din Burgos, care decretează intrasingent râsul drept slăbiciune și izvor de îndoială, parafrazând scoaterea din context a primului verset din Psalmii 53/52 și 14/13: „Cu râsul, nebunul zice în inima sa: «Nu este Dumnezeu»”.

Dar e limpede că acest fel crispat de trăi creștinismul e în profundă contradicție cu realitatea din terenul Evangheliei. Mai înainte de toate, din punct de vedere semantic: grecescul evangélion (εὐαγγέλιον) înseamnă Veste Bună; bună, nu rea. Dumnezeu s-a făcut om nu ca să ne întristeze, ci ca să arate cum să intram în bucuria lui (cf. Mt 25,21). Pătimirea lui Isus n-a fost spre moarte, ci spre viață, și spre viața veșnică. Zâmbetul lui Cristos în agonie pe crucifixul din Javier e un semn al Iubirii triumfătoare asupra durerii, întunericului, răului, morții…

javier

Apoi, îndrăznesc să spun că un creștin care nu știe sau refuză să surâdă, să zâmbească, să râdă, păcătuiește dintr-un foc împotriva tuturor celor trei virtuți teologale, căci umorul și buna-dispoziție sunt semne clare de credință, speranță și dragoste: credință că Domnul nostru trăiește, speranță că și noi vom trăi veșnic cu el, dragoste pentru el și pentru frați. Și, nu în cele din urmă, Cartea Apocalipsului, scary movie pentru ucenicii lui Jorge, dar revelație a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu pentru prietenii lui Cristos, e clar cu happy-end și pare-mi-se că s-ar cădea să ne repetăm mai des în inimă ultimul ei verset (care e și ultimul cuvânt al Sfintei Scripturi): „Harul Domnului Isus [să fie] cu toți” (Apoc 22,21). Și atunci, mă întreb: când avem credință, speranță, iubire și, bonus, harul lui Cristos, cum ne-ar da mâna să fim altfel decât semne și instrumente ale bucuriei?

„Isus n-a râs niciodată”, zice Jorge în romanul lui Eco. Dar, în Evanghelii, un fin simț umorului transpare din multe ziceri ale Domnului. Iată, de pildă, cum, la o chestiune gravă precum propunerea lui Ioan și Iacob care fac apel la divinitatea lui ca să coboare foc din cer asupra samaritenilor care nu le ascultă predica (Lc 9,53-54), Isus reacționează aducându-i cu picioarele pe pământ când îi numește „frații tunetului” (Mc 3,17). „Radio-șanț”-ului vremii, veșnic nemulțumit de situație, îi zice: „A venit Ioan care nu mănâncă și nu bea, iar ei spun: «Are diavol». A venit Fiul Omului care mănâncă și bea, iar voi spuneți «Iată un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii!»” (Mt 11,18-19). Fariseilor care umblă să-l perie cu vorbe meșteșugite pentru a-l prinde la cotitură cu răspunsul la o întrebare dilematică (dacă trebuie sau nu plătit impozit cezarului) le zice: „Arătați-mi moneda tributului. […] Ale cui sunt imaginea aceasta și inscripția?” (Mt 22,19-20). Ipocrizia o asociază unei imagini caricaturale: „Strecurați țânțarul și înghițiți cămila” (Mt 23,24), iar autosuficienților le prescrie o rețetă pentru acuitatea vederii: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău și atunci vei vedea bine să scoți paiul din ochiul fratelui tău” (Mt 7,5). Chiar în pragul pătimirii sale, la Ierusalim, chestionat de cărturari, farisei și bătrâni de unde și până unde face tot ceea ce face, Isus le răspunde cu o întrebare: „«Vă voi întreba un lucru, şi dacă îmi veţi răspunde, vă voi spune şi eu cu ce autoritate fac acestea. Botezul lui Ioan era din ceruri sau de la oameni? Răspundeţi-mi!» Dar ei […] i-au răspuns lui Isus: «Nu ştim». Atunci, Isus le-a spus: «Nici eu nu vă spun cu ce autoritate fac acestea»” (Mc 11, 29-33). De bună seamă, Domnul ne dă, prin toate, și pildă că umorul de calitate e cu totul altceva decât bășcălia, zeflemeaua, malițiozitatea, luatul peste picior: poate fi suport pentru o correctio fraterna destinsă, prilej de reflecție asupra greșelii, adjuvant în tratamentul egolatriei.

Nu e lucru de mirare, așadar, că și Viețile Sfinților (canonizați oficial sau nu) abundă în exemple de solid simț al umorului. Diaconul Laurențiu, ucis în vremea împăratului roman Valerian, le spune călăilor care-i ardeau trupul pe cărbuni încinși: „Întoarceți-mă și pe partea cealaltă, că pe asta sunt făcut!” Episcopul Augustin de Hippona, cel convertit la Cristos de la o viață de erezie și desfrâu și devenit piatră de temelie a filosofiei creștine, își amintește, în Confesiuni, de rugăciunea tinereții sale zburdalnice: „Dă-mi, Doamne, castitate, dar nu chiar acum”. Patericul egiptean povestește că unor ucenici trimiși de avva Iosif aflat pe patul de moarte, să-l cheme degrabă pe avva Theodor pentru a-l vedea pentru ultima oară, aceasta din urmă le răspunde: „Dacă rămâi până sâmbătă, voi veni, iar dacă pleci, ne vedem Dincolo”. Francisc de Assisi (apostol al bucuriei desăvârșite, într-o pildă memorabilă din Fioretti) sărută leproșii și se proclamă pe sine, cel cu înfățișare de cerșetor, Crainic al Marelui Rege. Tereza de Avila scrie în prefața Castelului interior (care va deveni un text de referință al misticii universale): „Atâtea cărți au fost scrise de bărbați învățați și sfinți încât n-a mai rămas nimic de scris pentru o femeie”. Thomas Morus, condamnat la decapitare de Henric al VIII-lea, îi roagă pe călăi să-l ajute să urce pe eșafod: „Am nevoie de ajutor doar la urcare, la coborâre mă descurc singur”. Episcopul Francisc de Sales îi zice proaspetei văduve Francisca de Chantal, care purta o rochie cam prea decoltată pentru promisiunea de castitate pe care o făcuse: „Doamnă, aceia care nu doresc să primească musafiri, n-ar trebui să-și țină nici casa deschisă”. Nicolae Steinhard, evreul care descoperă lumina lui Cristos în întunericul temnițelor comuniste, scrie, paradoxal, Jurnalul fericirii: o carte-manifest a strălucirii bucuriei în mijlocul suferinței, mizeriei, urâciunii. Și îl citează pe Sfântul Filip Neri (cel care-a preferat paradisul beretei de cardinal) cu acel memorabil: „Ține-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda”. Primul lucru pe care îl face iezuitul Mihai Godo, în ziua eliberării din pușcăria comunistă, e să-și cumpere o carte de bancuri.

Într-un interviu din noiembrie 2016, Papa Francisc spune că: „simțul umorului e înălțător, te ajută să vezi vremelnicia vieții și să iei lucrurile cu seninătatea unui spirit eliberat. E o atitudine omenească, dar e atitudinea cea mai apropiată de harul divin […], e capacitatea de a fi copil în fața lui Dumnezeu. Lăudați-l pe Dumnezeu cu un zâmbet și o glumă bună”.

La ce bun, așadar, umorul în viața spirituală? E bun, e foarte bun, pentru că ne ajută în cultivarea unei vieți lăuntrice sănătoase, verticale, vii, prin aceea că:

  • Ne vindecă de noi înșine. Luatul în serios a propriei persoane, buricomania egolatră, obstinația alipirii de propriile păreri / idei / convingeri nu sunt doar semne de crispare interioară, ci și de gravă imaturitate spirituală. A ști să râzi de tine însuți, a-ți autoironiza lipsurile și căderile, a face haz de necazul propriilor limite e începutul smereniei negheboase.
  • Ne abonează la libertate lăuntrică. Dacă refuzi sistematic să-ți exersezi simțul ridicolului pe propria persoană, nu ești liber de măștile pe care lumea înconjurătoare ți le impune (dar, pe care nu ești defel obligat să ți le asumi) și trăiești veșnic împovărat de spaima „ce-o să zică cutare despre mine”. Thomas Merton spune că a fi smerit înseamnă a fi tu însuți: adică a te accepta în adevăr, a fi liber, a-ți păsa numai de „gura” lui Dumnezeu și deloc de gura lumii.
  • Ne facilitează detașarea în suferință. Despicarea în patru a firului durerii e neconstructiv, ba chiar distructiv. Dacă te zbați când ești rănit, nu faci decât să-ți agravezi buba: umorul e un balsam care calmează și destinde locul, grăbește vindecarea.
  • Ne conectează la duioșia privirii lui Dumnezeu asupra noastră. Când la soare te poți uita, dar la tine ba, lumina lui Cristos e pusă sub obroc (cf. Mt 5,15) și ești prea orbit de măreția propriei persoane pentru a te vedea așa cum ești, cu ochii Făcătorului tău. Simțul umorului te ferește de deznădejde când dai ochii cu tine cel adevărat și te deschide cu atât mai mult milostivirii și mângâierii lui Isus.

În Numele trandafirului, franciscanul partizan al umorului Guglielmo din Baskerville conchide astfel disputa lui cu Jorge din Burgos: „Diavolul este credință fără zâmbet”. De acest demon al seriozității încruntate își propune să ne elibereze cartea de față, care nu e doar un inedit Pateric catolic al zilele noastre, ci și un mic îndrumar de serenitate, detașare și pace, fiindcă, așa cum spune Sfântul Filip Neri, „unei inimi plină de bucurie îi este mai ușor să ajungă la desăvârșire decât uneia triste”. E o carte care ne propune să ne conducem sufletul mai des după acea rugăciune a iezuitului Daniel Lord, în care umorul și smerenia sunt sinonime:

„Doamne, dă-mi un profund simț al umorului,
nu al înfumurării.
Dă-mi să cunosc absurditățile,
înainte de a face fapte absurde.
Ajută-mă să înțeleg că atunci
când acționez cu umilință,
ființa mea e mai umană,
mai demnă de încredere
și mai vrednică de prețuirea Ta”.

Claudia Stan