Este Cristos în fiecare migrant

Publicatla 13 January 2018

De fratele Alois

Una dintre chestiunile cu privire la care papa Francisc încearcă să-i sensibilizeze pe toţi creştinii este aceea a ospitalităţii date migranţilor. Punând milostivirea în centrul slujirii, ştie că este vorba despre una dintre chestiunile cele mai importante în situaţia actuală a Europei şi a lumii. Noi fraţii, la Taizé, vibrăm la acest apel al papei pentru că primirea migranţilor este înscrisă în istoria noastră. La începutul celui de-al doilea război mondial, când încă nu erau fraţi cu el, fratele Roger, fondatorul nostru, îi primea deja pe refugiaţi, mai ales evrei. Acea primire ne-a însoţit până astăzi.

Compasiunea lui Dumnezeu faţă de noi ne determină, creştini fiind, să facem gesturi de solidaritate faţă de cei mai vulnerabili, să deschidem inima noastră la mizeria celuilalt, la sărăcia materială precum şi la suferinţele ascunse. Pretutindeni în lume, femei, bărbaţi şi copii sunt constrânşi să părăsească ţara lor, pentru motive fie politice fie economice. Disperarea este cea care-i motivează să plece. Este mai puternică decât toate barierele ridicate pentru a împiedica această călătorie a lor. Aceste mari fluxuri migratoare sunt inevitabile. A nu ne da seama de asta ar însemna să fim miopi. A căuta un mod pentru a reglementa aceste fluxuri este legitim şi chiar necesar, dar a voi să se împiedice ridicând ziduri cu sârmă ghimpată este absolut inutil. A-i abandona pe refugiaţi în mâinile traficanţilor, cu riscul ca să moară în Mediterana, contrazice toate valorile umane.

În faţa venirii masive de migranţi, frica este de înţeles. A rezista în faţa fricii nu înseamnă că ea trebuie să dispară, ci că nu trebuie să paralizeze. Să nu permitem ca refuzarea străinului să se strecoare în mentalităţile noastre pentru că refuzarea celuilalt este germenul barbariei.

Ţările bogate n-ar trebui oare să conştientizeze mai mult partea lor de responsabilitate în rănile istoriei – şi astăzi în dezechilibrele ambientale – care au provocat şi continuă să provoace migraţii imense? Un al doilea pas ar trebui să le facă să depăşească frica şi să înceapă să modeleze cu curaj faţa nouă pe care migraţiile deja le dau societăţilor occidentale. În această privinţă, Italia este în prima linie. Ţin să spun că mulţi în toată Europa admiră capacitatea de primire a atâtor italieni şi ar vrea ca şi celelalte ţări să fie mai solidare. Mulţi tineri europeni înţeleg cu greu guvernele lor când acestea manifestă voinţa de a închide graniţele. Acei tineri cer contrariul, ca globalizarea economiei să fie asociată la o globalizare a solidarităţii.

De ce atâtea discursuri subliniază problemele, fără a scoate în evidenţă latura lor pozitivă? În loc de a vedea în străin o ameninţare pentru standardul nostru de viaţă sau pentru cultura noastră, să-l primim ca un membru al familiei umane. Desigur, diferenţele culturale sunt uneori profunde şi este nevoie de un efort, din ambele părţi, pentru a găsi o armonie. Însă istoria arată cum o întâlnire a culturilor poate să fie rodnică, chiar pentru cultură, pentru demografie, pentru economie. Este adevărat că sunt dificultăţi legate de venirea migranţilor, dar venirea lor este şi o oportunitate. Cei care bat la uşă determină ţările de primire să devină deschise şi solidare, să reia elan.

Acest impact pozitiv este valabil şi pentru Biserică. Primirea migranţilor nu ne stimulează oare să trăim mai concret Evanghelia? Multe parohii şi comunităţi deja experimentează asta. Nimeni nu are soluţii uşoare în faţa atâtor refugiaţi. Dar, sunt convins de asta, nu vom găsi o soluţie fără contacte personale. Şi atunci vom face această descoperire: săracii au ceva de spus, nu este vorba numai de a-i ajuta, ci de a-i asculta şi de a primi de la ei.

Să mergem să-i vizităm pe refugiaţi. Cu simplul scop de a-i cunoaşte, de a asculta istoria lor. Când mergem în întâmpinarea celor care sunt mai săraci decât noi, chiar dacă avem mâinile goale, o bucurie este dăruită. Adesea cei mai dezmoşteniţi, cu nevoia lor de ceilalţi, ne duc la o generozitate care ne face să ieşim din noi înşine. Ne ajută să acceptăm înseşi slăbiciunile noastre şi vulnerabilitatea noastră. Fricile lasă locul fraternităţii.

La Taizé, primind refugiaţi, am primit mai mult decât am dăruit. Ochii noştri s-au deschis la situaţiile lor, a căror gravitate este inimaginabilă. S-au născut prietenii frumoase. Nu încetez niciodată să le spun lor, creştinilor şi musulmanilor: Dumnezeu este cel care v-a trimis la noi. Mergând mai în profunzime, să ne amintim că Isus Cristos a venit pentru a uni toată familia umană în iubirea lui Dumnezeu. Şi-a dat viaţa pentru aceea pe cruce. De atunci este unit cu fiecare fiinţă umană şi pe El îl putem vedea în fiecare persoană, mai ales în aceea mai uitată. El este acolo, îndeosebi în fiecare refugiat.

Când mergem în întâmpinarea persoanelor rănite de viaţă, ne apropiem de Isus care era sărac între săraci. Ei ne pot face să intrăm în cea mai mare intimitate cu Isus.

(După L’Osservatore Romano, 10 octombrie 2017)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 

Exprimaţi-vă opinia