07.10.2017, Vatican (Catholica) – „Cu privire la formarea preoților trebuie să se dialogheze mai mult, să se depășească patriotismele locale, să se facă alegeri împărtășite, să se demareze împreună parcursuri formative bune și să se pregătească de departe formatori la înălțimea acestei misiuni așa de importante”, a spus Papa Francisc adresându-se participanților la Conferința internațională despre documentul „Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis. Darul vocației prezbiterale”, al Congregației pentru Cler. Pontiful a folosit o imagine dinamică, legată de Biblie, pentru a prezenta pasajele centrale ale formării preoțești.
Este o formare care „nu se rezolvă în câteva actualizări culturale sau în câteva inițiative locale sporadice”. Ca un olar răbdător, a explicat Sfântul Părinte – Dumnezeu „se îngrijește de creatura Sa, pune lutul pe roată, îl modelează, îl plăsmuiește și, astfel, îi dă o formă. Dacă își dă seama că vasul nu a ieșit bine, atunci Dumnezeul milostivirii pune din nou lutul în masă și, cu duioșie de Tată, îl ia din nou ca să-l plăsmuiască.” Prin această imagine, Pontiful a dorit să sublinieze faptul că „Dumnezeu este artizanul răbdător și milostiv al formării noastre sacerdotale”.
Pentru a fi modelați și transformați de Domnul, preoții nu trebuie însă să cedeze în fața schemelor rigide și a „prezumției că am sosit deja”. „Dacă cineva nu se lasă format de Domnul în fiecare zi, devine un preot stins, care se târăște în slujire prin inerție, fără entuziasm pentru Evanghelie și nici pasiune pentru poporul lui Dumnezeu. În schimb, preotul care zi de zi se încredințează mâinilor înțelepte ale Olarului, păstrează în timp entuziasmul inimii, primește cu bucurie prospețimea Evangheliei, vorbește cu cuvinte capabile să atingă viețile oamenilor; și mâinile sale, unse de Episcop în ziua hirotonirii, sunt capabile să ungă la rândul lor rănile, așteptările și speranțele poporului lui Dumnezeu.”
„Dacă ne punem în prezența Domnului, atunci El poate să-și reia lucrarea asupra noastră, ne plăsmuiește și ne transformă”. Dar preoții nu sunt doar lut, „ci și adjutanți ai Olarului, colaboratori ai harului Său. În formarea sacerdotală, cea inițială și cea permanentă – amândouă sunt importante! – putem recunoaște cel puțin trei protagoniști, care se află și ei în ‘casa olarului’”. Primul protagonist este preotul însuși. „Pentru a fi protagonist al propriei formări, seminaristul sau preotul va trebui să spună ‘da’-uri și ‘nu’-uri: mai mult decât zgomotul ambițiilor umane, va prefera tăcerea și rugăciunea; mai mult decât încrederea în propriile opere, va ști să se abandoneze în mâinile olarului și în creativitatea Sa purtătoare de grijă”.
„Mai mult decât izolarea, va căuta prietenia cu frații în preoție și cu oamenii săi, știind că vocația sa se naște dintr-o întâlnire de iubire: cea cu Isus și cea cu poporul lui Dumnezeu”. „Al doilea protagonist sunt formatorii și Episcopii. Vocația se naște, crește și se dezvoltă în Biserică. Astfel, mâinile Domnului care modelează acest vas de lut acționează prin grija celor care, în Biserică, sunt chemați să fie primi formatori ai vieții sacerdotale: rectorul, directorii spirituali, educatorii, cei care se ocupă de formarea permanentă a clerului și, peste toți, Episcopul… Dacă un formator sau un Episcop nu ‘coboară la casa olarului’ și nu colaborează cu opera lui Dumnezeu, nu vom putea avea preoți bine formați!”
„Aceasta cere o grijă specială față de vocațiile la preoție, o apropiere încărcată de duioșie și de responsabilitate față de viața preoților, o capacitate de a exercita arta discernământului ca instrument privilegiat al întregului drum sacerdotal. Și – aș vrea să spun mai ales Episcopilor – lucrați împreună! Să aveți o inimă largă și o respirație amplă pentru ca acțiunea voastră să poate trece de granițele Diecezei și să intre în conexiune cu acțiunea celorlalți frați Episcopi… Să aveți la inimă formarea sacerdotală: Biserica are nevoie de preoți capabili să vestească Evanghelia cu entuziasm și înțelepciune, să aprindă speranța acolo unde cenușa a acoperit jarul vieții și să genereze credința în deșerturile istoriei.”
În sfârșit, al treilea protagonist este poporul lui Dumnezeu. „Când ieșim spre poporul lui Dumnezeu, ne lăsăm plăsmuiți de așteptările sale; atingând rănile sale, ne dăm seama că Domnul transformă viața noastră. Dacă păstorului îi este încredințată o porțiune de popor, este adevărat și că poporului îi este încredințat preotul. Și, în pofida împotrivirilor și a neînțelegerilor, dacă mergem în mijlocul poporului și ne dedicăm cu generozitate, ne vom da seama că el este capabil de gesturi surprinzătoare de atenție și de duioșie față de preoții săi. Este o adevărată școală de formare umană, spirituală, intelectuală și pastorală.”