dialoguri_092017 (2)-page-001dialoguri_092017 (2)-page-002dialoguri_092017 (2)-page-003

 

Interlocutori:

Fam. Iulia (n. 1983) și Dan Călinescu (n. 1979), părinți a 4 copii, coordonatori ai proiectului „40 de zile pentru viață” în România și ai organizației „LifeNation”, administratori ai proiectului web „Castitate”(www.facebook.com/Castitate/)

Pr. Claudiu Ardelean (n. 1986), preot greco-catolic celibatar, redactor la „Radio Maria” România

Moderator: Claudia Stan

„Nu-i ușor să vorbești despre iubire, nu-i ușor să trăiești iubirea” (Papa Francisc).

Într-o cultură mai mult decât permisivă cu toate comportamentele sexuale, cât de „de pe altă lume” suntem noi de ne-am propus să vorbim despre castitate? Zilele astea, înainte de a mă documenta pentru acest dialog, mi-am rugat câțiva cunoscuți să dea o definiție succintă castității. „O lipsă de oportunități”, „o îngustare a perspectivei”, o „neînțelegere a ce e bun în viață” sunt câteva din răspunsurile primite. Numitorul comun sub care cultura noastră cataloghează castitatea este unul de eșec: sexual, emoțional, relațional; castitatea e văzută ca o neîmplinire, o ratare, esențialmente ca o lipsă. Pentru început, vă propun același exercițiu: să-mi spuneți ce este castitatea pentru voi, dincolo de învățătura Bisericii. 

Iulia Călinescu (I.C.): Castitatea este o virtute care ordonează toate impulsurile sexuale spre iubirea adevărată, care te ajută să-l vezi pe celălalt ca pe o persoană care trebuie iubită, nu ca pe un obiect de care te poți folosi.

Pr. Claudiu Ardelean (C.A.): Castitatea este, mai înainte de orice, paza gândurilor, a privirilor adresate celuilalt, ca ființă umană, nu ca bucată de carne. E o stare permanentă de vigilență pentru a ajunge la mântuire, o virtute a oamenilor evoluați spiritual, orientați vertical.

O prejudecată curentă este aceea că aleg castitatea cei care nu reușesc să-și găsească un partener (și prejudecata se extinde aici asupra persoanelor consacrate, care „se duc la mănăstire în urma unei decepții în dragoste”). Castitatea e pentru „looseri”, „pentru neadaptați”, pentru cei care sigur au vreo dizabilitate care-i „ajută” la castitate. Castitatea e, din punct de vedere al contemporaneității, un stigmat, o opțiune puternic contraculturală.

I.C.: După ce am ținut nenumărate conferințe pe tema castității, am observat că, în mod paradoxal, cei care sunt mai receptivi la dezbaterea subiectului sunt tinerii, nu adulții căsătoriți. Întrebarea de la care pornim orice dezbatere este: iubirea e doar un sentiment? Apoi, ce este fericirea? De ce toți idolii tinerilor de la Hollywood, deși au bani, succes și toate partenerii pe care și-i pot dori, au divorțat de mai multe ori, sunt alcoolici, se droghează, se sinucid? Surprinzător este, după cum spuneam, că adulții au inima mai împietrită la acest subiect decât tinerii și de la ei am auzit replici de genul: „De unde veniți cu idei din astea? Am evoluat, suntem în sec. XXI”.

Dan Călinescu (D.C.): „Castitatea este calea sigură către fericire”, spunea Sf. Ioan Paul al II-lea, iar citatul ăsta îi bulversează pe cei care încep să-și pună întrebări despre castitate. Catehismul Bisericii Catolice vorbește, chiar în prima fraza din Prolog, despre fericire, ca scop pentru care Dumnezeu l-a creat pe om. O cale pe care (cred că) o știu toți e a distracției – petrecerile, alcoolul, drogurile, sexul cu oricine; dar, pentru că libertinajul nu e libertate, nici calea libertinajului nu duce la fericire, ci la iluzia de fericire. Alții, mai ales în Biserică, sunt de părere că trebuie să renunți la pasiune, să stai pios în banca ta, să „fii cuminte” (calea 2).  Atunci, se ajunge la ideea că, mai bine mănânci din gunoi (calea 1), decât să mori de foame pentru că nu poți ajunge la calea 2. Ei, bine, există și calea 3 și asta-i castitatea, care este un mare „da” spus iubirii adevărate. Adică să trăiești cu pasiune, dar pentru alții, nu pentru tine.

Castitatea are două valențe: într-un fel o trăiesc persoanele legate prin sacramentul Căsătoriei, în altul persoanele consacrate lui Dumnezeu prin vot. Uneori avem impresia că ea e doar pentru călugări…  

C.A.: Cred că trebuie menționată distincția între castitate și abstinență: Dumnezeu ne îndeamnă să trăim curat, adică validează doar relațiile sexuale din cadrul căsătoriei. Persoanele consacrate, cele necăsătorite și cele a căror căsătorie nu este binecuvântată de Biserică sunt chemate să trăiască în abstinență. Dar castitatea este mai mult decât simpla abstinență de la relațiile sexuale explicite. Castitatea e o dăruire de sine care începe de la o gândire curată. La intrarea în călugărie, se învață felul în care se construiește castitatea: prin paza simțurilor, a vorbelor, prin educarea privirii ca să vadă în toți oamenii copii ai lui Dumnezeu și să-i iubească în mod egal și curat. Ceea ce este important pentru cei care aleg castitatea este să nu lupte singuri, să aibă un părinte spiritual căruia să-i împărtășească toate gândurile, încercările, căderile, de la care să primească sfat și încurajare. Credința noastră creștină nu e o doctrină care ne spală creierii: Dumnezeu a venit și ne-a luminat cu cuvântul lui și cu faptele lui, el a trăit mai întâi ceea ce ne-a povățuit pe noi, după cum ne spun primele cuvinte din Faptele Apostolilor („tot ce făcut și a învățat Isus” – Fap 1,1).

I.C.: Nimic nu are sens dacă nu înțelegem că iubirea adevărată este dăruire, nu folosire. Am întâlnit adesea, chiar și în rândul cuplurilor creștine, această convingere și înțelegere eronată a căsătoriei, ca fiind un cadru în care se poate trăi concupiscența, în care totul este permis. De aceea, castitatea în căsătorie este cel mai adesea foarte greșit înțeleasă. Faptul că trăiești relația sexuală în căsătorie nu înseamnă neapărat că o trăiești cast. Căsnicia, care ne cheamă la imitarea jertfelnică a iubirii lui Cristos, este creștină dacă iubirea celor doi soți e totală, fidelă, liberă și rodnică. Totală înseamnă că Isus și-a dat ultimul strop de sânge pentru noi, astfel și noi suntem chemați să ne dăruim cu totul unul celuilalt. Fidelă înseamnă că Dumnezeu nu ne-a iubit pentru că am meritat-o și nu abandonează Biserica atunci când ea rătăcește, la fel și soții sunt chemați să rămână fideli fizic și emoțional, la bine și la greu…. Liberă înseamnă că nu m-am căsătorit ca să nu păcătuiesc din cauza poftelor trupești, nici din alte interese, ci am ales liber să mă dăruiesc numai partenerului meu. Rodnică înseamnă să fie deschisă vieții. Frâul liber dat instinctelor, folosirea partenerului pentru satisfacerea plăcerii, folosirea contraceptivelor, toate acestea nu sunt trăiri caste ale iubirii conjugale, ci invalidează iubirea adevărată. Unii se întreabă de ce ar alege cineva celibatul, cum își manifestă iubirea o persoană consacrată. Și răspunsul e paradoxal pentru majoritatea lumii: un călugăr, un preot, care a ales castitatea și abstinența ca mod perpetuu de viață nu e un om care iubește mai puțin, ci unul care iubește mai mult: e cineva care a renunțat la manifestarea fizică a iubirii, care a renunțat la raportarea iubirii la o singură persoană, pentru a fi liber să iubească toți oamenii cu iubirea cu care ne iubește Dumnezeu.

Ideea „ce fac eu în pat e treaba mea, nu-l privește pe părintele” e foarte răspândită, chiar și printre creștinii practicanți. Iar păcatele împotriva castității care fac materie de spovadă sunt, de obicei, adulterul sau masturbarea, în vreme ce păcate ceva mai subtile sunt trecute cu vederea. Un bărbat a cărui soție și-a legat trompele „ca să-l facă fericit”, o mamă care-i cumpără fiicei anticoncepționale sunt ilustrarea unor comportamente incompatibile cu participarea la Euharistie. 

C.A.: Din experiența mea la spovadă, am observat că oamenii se tem de o anumită vehemență a preoților cu privire la păcatele care par rușinoase de mărturisit: or, Isus n-a fost vehement cu desfrânatele pe care le-a întâlnit, le-a arătat iubirea și mângâierea și tocmai iubirea și mângâierea lui au început și au desăvârșit procesul căinței în sufletele lor. Acestea fiind spuse, legat de subtilitatea păcatelor împotriva castității aș menționa aici și promiscuitatea limbajului (chiar și fără a rosti cuvinte obscene): știm cu toții câte subînțelesuri au multe cuvinte în limba română, de aceea, a glumi prin echivocuri legate de necurăție poate fi un atentat la castitate. Apoi, denaturarea scopului căsătoriei spre un anume utilitarism: o femeie care s-a împăcat cu ideea că s-a măritat ca să spele, să calce, să gătească și să facă sex când are chef soțul ei nu face parte dintr-un cuplu care trăiește o legătură conjugală curată.

I.C.: Concret, am putea spune din start că nu trăiește în castitate un cuplu căsătorit care se uită împreună la filme porno. Nu trăiește în castitate un catolic divorțat și recăsătorit civil. Nu trăiește în castitate o persoană care dă frâu liber promiscuității în gândurile și imaginația ei, chiar dacă totul e doar în gând și imaginație.

Poate că ar trebui spuse aici și câteva cuvinte despre intențiile care nu duc la încălcarea castității fizice, dar sunt tot periculoase. 

I.C.: A ne iubi aproapele înseamnă în primul rând să-l iubești ca frate sau soră. Să-ți dorești ce este mai bine pentru el/ea. Noi femeile, deseori le reproșăm bărbaților ca ne manipulează doar pentru a obține sex, dar și noi facem exact același lucru când îi manipulăm emoțional sau ne jucăm cu mintea lor, doar pentru că ne convine atenția și vrem să fim validate sau din alte interese. Nu ai face acest lucru cu un frate. O femeie care înnebunește un bărbat prin felul ei de a se îmbrăca, de a vorbi, de a se purta, chiar dacă nu se culcă cu el, păcătuiește grav împotriva castității. Cum se poate împărtăși o femeie care flirtează cu un preot mințindu-se pe sine că vorbește despre cele spirituale? Nu te poți duce duminica la biserică și să nu dorești să ocrotești castitatea unei persoane consacrate, nu să o testezi și să o agresezi prin manipulările tale, fie ele doar intelectuale, emoționale. Pentru că aceste manipulări, chiar dacă nu sfârșesc prin desfrânare fizică, sunt întotdeauna desfrânare mentală.

D.C.: Acum 15 ani, un preot înainte căruia am spovedit o mulțime de păcate împotriva castității mi-a spus ceva ce am să țin minte pentru tot restul vieții mele: „Problema ta nu e că nu trăiești în castitate, ci că nu înțelegi ce e sexualitatea. Nu pricepi că actul sexual adevărat e o rugăciune”.

Putem vorbi despre o nevoie de convertire permanentă la castitate? 

I.C.: Eu cred că, la fel ca și în cazul oricărei alte virtuți creștine, e importantă mărturia dată prin viața proprie în ceea ce privește castitatea. Înainte să ne cunoaștem, Dan era aproape păgân, eu eram o catolică din aceea care alege din credință doar ce-i convine. Trăiam împreună și nu vedeam nimic rău în asta, până când am ajuns la pregătirea pentru căsătorie și am înțeles valoarea castității: la prima întâlnire cu părintele, am hotărât să ne testăm iubirea prin alegerea abstinenței, iar lunile care au urmat ne-au ajutat să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine și relația noastră a devenit una bazată pe respect, admirație și încredere. Nu vorbim despre castitate în calitate de sfinți care nu au păcătuit, ci dimpotrivă, în calitate de oameni căzuți, care au trăit din plin durerea și regretele aduse de o viață egoistă și care, prin harul lui Dumnezeu, am putut gusta din libertatea și fericirea datorate unei vieți caste.

C.A.: Dacă un bărbat poate aștepta până la căsătorie, cu siguranță acel bărbat iubește cu adevărat și va putea face totul pentru soția lui. Cuplul va putea trece împreună peste multe, nu se vor abandona unul pe celălalt la primul hop. Căsătoria va avea stabilitate și durabilitate, nu ca în cazul situațiilor tot mai frecvente în care curtarea durează mai mult decât căsnicia.

De ce să trăim în castitate? Ce rost are, de vreme ce „doar o viață avem”, cum ne învață filosofia hedonistă și cum, în glumă, fie spus, se ruga în urmă cu 1600 de ani și cel care, după o tinerețe trăită în desfrânare, avea să devină Sf. Augustin: „Doamne, dă-mi castitate, dar nu chiar acum”?

D.C.: Eu am trăit o viață total anticlericală și anti-Biserică, am crezut că totul mi se cuvine și că faptul de a avea cât mai mult femei e o dovadă de succes, de realizare. Dar s-a dovedit și în cazul meu că marii păcătoși sunt mai deschiși convertirii decât cei „căldicei”. Ca unul care nu vorbește „din cărți”, ci după ce a testat ambele opțiuni de viață (și desfrânarea și castitatea), pot spune despre castitate că e o provocare. Am avut nevoie de timp ca să-mi dau singur seama că libertinajul era o înrobire: eram sclavul propriilor mele patimi, instincte, dorințe. Așa că mi-am spus mie ceea ce le spun acum tinerilor cărora le vorbim despre castitate: „Crezi că ești șmecher fiindcă poți avea ce femeie vrei, când vrei? Asta e o șmecherie ușor accesibilă oricui. Ia încearcă o «șmecherie» mai tare ca asta, care-i doar pentru bărbați adevărați: alege abstinența pentru, să zicem, 3 luni. Și după aia mai vedem care-i, de fapt, șmecheria”. Alegerea fundamentală pe care ești chemat să o faci pentru a trăi castitatea e între libertatea detașării și sclavia simțurilor. Tu ce vrei să fii: sclav ori om liber?

Articol publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017