Crucea: trăire sau breloc?

Publicatla 4 September 2017

23_0920171 (1)-page-001

Purtăm la gât o cruce. Un rozariu spânzură la oglinda retrovizoare a mașinii. Pe perete, în casă ori la birou, avem expus la vedere un crucifix. Oare trăim cu adevărat crucea sau doar o expunem ca obiect decorativ?

Ne luăm crucea de fiecare zi și o trăim ca la Carte (adică așa cum ne cheamă Cristos) dacă:

  • primim cu răbdare și bunăvoință toate greutățile vieții, indiferent de magnitudinea lor, de la lipsa banilor de întreținere până la cancerul unui prieten apropiat; fără revoltă, fără „de ce”-uri, doar cu siguranța că Tatăl știe mai bine ce ne este de folos spre mântuire și treaba noastra e una singură: să acceptăm, fără cârteală, tot ce vine din mâna lui;
  • nu ne arătăm crucea decât Aceluia care s-a urcat pe ea ca pe un tron regal: nici nu ne lăudăm lumii cu mușchii noștri spirituali, nici nu ne văicărim pe unde apucăm de greutatea colțuroasă și apăsătoare a crucii; ducem toată povara cu fruntea sus, cu ochii/inima/voința/mintea doar la Domnul;
  • ne asumăm de bunăvoie rolul lui Simon din Cirene punând umărul la crucea altora (fie ei prieteni, cunoscuți incomozi ori chiar dușmani): colegul bârfitor care te-a desființat la ședința de ieri s-ar simți și el sprijinit de prezența ta la înmormântarea de azi a mamei lui, după cum un bătrân singur are nevoie de ajutor la cumpărături chiar dacă e pricinos și nimic nu pare să-l mulțumească.

Crucea e un simplu obiect decorativ, fără consecințe asupra vieții noastre spirituale, dacă:

  • asocierea ei cu patimile noastre sunt o batjocură la adresa pătimirii Mântuitorului – cruci cu design sofisticat care șerpuiesc ațâțător în decolteuri ostentative, cruci care asistă neputincioase de pe bordul mașinii la toate înjurăturile noastre din trafic: nimic altceva decât obiecte moarte care atestă închinarea la idolul frivolității, al autosuficienței, dar nu Dumnezeului creștin;
  • ne raportăm la ea în mod superstițios („e bine, dragă, să…”), ca și când crucea e o amuletă magică ori ca și când putem compensa cantitatea de gunoi din suflet cu munți de breloace în formă de cruce; vești proaste (de fapt, bune!): îngerul contabil nu există, bilanțul se închide pe plus doar dacă trăim pe dinăuntru, nu pe dinafară, evanghelia și toate modelele de brizbrizuri pioase de pe toate tarabele lumii nu fac cât participarea la o Liturghie, cât o spovadă, cât o împărtășanie;
  • ne atașăm de ea cu obstinația posesiei funciare și o folosim ca instrument de validare a mărimii contului nostru din bancă: crucea uriașă de aur de la gâtul nostru, a cărei contravaloare ar hrăni un sat întreg din Africa, vorbește despre potența noastră financiară impotentă în a alina lipsurile fraților noștri și care jignește sărăcia lui Cristos.

Bonus! Crucea lui Isus, crucea adevărată, pe care Domnul ne îndeamnă să ne-o luăm și să-l urmăm nu miroase a petale de trandafiri, nici nu-i meșterită în filigran de aur, nici n-are montură de Swarowski; e plină de sânge, de sudoare și de scuipat și doare, mai mult decât dor toate durerile noastre la un loc. Dar asta-i crucea care, asumată în truda vieții noastre de zi cu zi, ne luminează spre mântuire, nu spre împodobire.

Crucea care ne este lăsată e crucea fără Cristos; iar noi, identificându-ne cu el, ar trebui să ne lipim de ea în locul lui (Fer. Vladimir Ghika)

Articol de Claudia Stan publicat în revista „Actualitatea creștină”, septembrie 2017

Exprimaţi-vă opinia