|
|
Pentru Arturo Sosa, care de nouă luni este primul general non-european al iezuiţilor, este prima sărbătoare a sfântului Ignaţiu pe care o trăieşte la conducerea Societăţii şi pe care o celebrează în biserica romană “Chiesa del Gesù”, unde se venerează trupul fondatorului, mort la 31 iulie 1556. Această dată este ideea pentru un interviu acordat cotidianului L’Osservatore Romano despre începutul mandatului său de general. A trecut puţin de amiaza zilei de 28 iulie 2017, o zi caldă de la jumătatea verii, şi întâlnirea cu prepozitul general are loc la doi paşi de “Sfântul Petru”, la etajul al patrulea al curiei generale, în camera unde lucrează când este la Roma, aşezaţi la o mare masă rotundă goală cum sunt pereţii albi şi care foloseşte desigur pentru reuniunile frecvente.
Graţie acestor întâlniri şi graţie călătoriilor succesorul sfântului de Loyola conduce Societatea lui Isus, împărţită în 85 de provincii reunite în şase conferinţe ale provincialilor. În nouă luni, generalul venezuelean, ales la 14 octombrie 2016, a participat deja la patru dintre aceste reuniuni, însă ţările pe care le-a vizitat sunt mult mai multe: India, Peru, Spania, Germania, Ruanda, Burundi, Republica Democratică din Congo, Kenya, Indonezia, Cambogia, la care se va adăuga în curând Belgia. O viaţă în care zilele se scurg încărcate cu întâlniri şi cu activităţi, ritmate în mod riguros şi deschise în fiecare dimineaţă de cel puţin două ore de rugăciune înainte de liturghie, pe care o celebrează la ora şapte: “Dar dacă se vrea uciderea unui călugăr, e suficient să-i întârzii prânzul sau odihna”, spune cu ironie însoţindu-l pe oaspete până la ascensor după aproape o oră de conversaţie destinsă şi liniştită, dar deschisă în mod inevitabil de o întrebare despre actualitatea dramatică din ţara sa.
Cum vedeţi situaţia din Venezuela?
În pofida a toate am o privire optimistă, deşi nu cunosc viitorul. Dar este mare desigur preocuparea pentru succesiunea ştirilor, aşa cum au exprimat de mai multe ori episcopii şi iezuiţii din ţara mea, papa, cardinalul secretar de stat şi în diferite alte moduri Sfântul Scaun. Dar vreau să subliniez un fapt: referendumul din 16 iulie a fost manifestarea civilă cea mai importantă din toată istoria venezueleană pentru că au participat la el şapte milioane şi jumătate de persoane, adică jumătate din electorat. Parcursul confruntării politice ar fi singura cale pentru a opri violenţa şi a face într-adevăr politică în slujba necesităţilor foarte mari ale poporului.
Au trecut peste noul luni de la alegerea dumneavoastră: cum le-aţi petrecut?
Cu mare pace, cu multă muncă şi cu necesitatea de a învăţa atâtea lucruri noi, rapid. Înainte de toate cu pace spirituală pentru că ocup o funcţie pe care n-am căutat-o şi pe care nici măcar nu-mi imaginam că putea să cadă asupra mea: am primit-o de la fraţii mei în congregaţia generală, dar o înţeleg şi o trăiesc ca fiind ceva care vine de la Domnul Isus, pe care l-am ales ca însoţitor în urmă cu peste jumătate de secol. Munca este într-adevăr multă şi nu este simplu de cunoscut, din această nouă poziţie a mea, un corp aşa de bogat şi variat ca Societatea lui Isus şi pe colegii mei din misiune. Toate acestea în mare viteză, pentru că deciziile nu pot aştepta.
Ce ar face astăzi Ignaţiu de Loyola?
Aceasta este întrebarea pe care mi-o pun în fiecare zi, împreună cu toţi iezuiţii. Înainte de toate împreună cu cei treisprezece consilieri generali pe care-i întâlnesc în fiecare săptămână în mod obişnuit unul câte unul, când nu suntem împiedicaţi de respectivele călătorii, în timp ce marţea şi joia se reuneşte tot consiliul. Şi de trei ori pe an, în ianuarie, iunie şi septembrie, timp de o săptămână întreagă avem o întâlnire lărgită la preşedinţii celor şase conferinţe provinciale şi la patru secretari, în total douăzeci şi patru de persoane.
La ce ţinteşte această metodă de conducere aşa de complexă şi angajantă, pe care mi-o imaginez totuşi foarte utilă pentru deciziile pe care trebuie să le ia părintele general?
Intenţia este aceea de a înţelege întocmai alegerile care trebuie făcute, deoarece pentru Societatea lui Isus, aşadar pentru toţi iezuiţii, este fundamental şi necesar să fim în mod creativ fideli faţă de propria vocaţie şi faţă de misiune. Privind la sfântul Ignaţiu, trebuie să parcurgem încontinuu drumul întoarcerii la izvoarele noastre originale. Asta a voit Conciliul al II-lea din Vatican şi aceasta a fost salvarea pentru viaţa călugărească, viaţă care în viziunea catolică este o inspiraţie a Duhului.
Există criterii pentru a înţelege cum să se realizeze această fidelitate?
Să privim la experienţa primilor zece iezuiţi, când Ignaţiu şi însoţitorii săi erau la Veneţia pentru a merge în Ţara Sfântă. Proiectul s-a revelat imposibil şi s-a transformat în călătoria la Roma, decisivă pentru Societate, aşa cum relatează izvoarele şi cum a amintit în toamna trecută a treizeci şi şasea congregaţie generală a noastră reunită pentru a alege prepozitul. Acesta este modelul de la Veneţia: unirea minţii şi a inimii, practica unei vieţi austere, apropierea afectivă şi efectivă de cei săraci, discernământul comun şi disponibilitatea la exigenţele întregii Biserici găsite şi exprimate de papa.
Care este misiunea iezuiţilor?
Astăzi Societatea trebuie să găsească în fiecare zi drumul pentru a pune în practică reconcilierea. La trei niveluri: cu Dumnezeu, cu fiinţele umane, cu mediul. Suntem colaboratori ai misiunii lui Cristos, motivaţia de a fi a Bisericii din care facem parte. Şi tocmai experienţa lui Dumnezeu ne restituie libertatea interioară şi ne face să ne îndreptăm privirea spre cel care este răstignit în această lume, pentru a înţelege mai bine motivele nedreptăţii şi a contribui la elaborarea de modele alternative sistemului care astăzi produce sărăcie, inegalitate, excludere şi pune în pericol viaţa de pe planetă. Astfel trebuie să restabilim o relaţie echilibrată cu natura. A contribui la această reconciliere înseamnă şi a dezvolta capacităţile de dialog, între culturi şi între religii. Tocmai m-am întors dintr-o călătorie în Asia: în Indonezia, cea mai populată ţară islamică din lume, am conversat îndelung cu un grup de intelectuali musulmani, iar în Cambogia am întâlnit călugări budişti, pentru a mărturisi posibilităţile de colaborare între religii ca factori care favorizează înţelegerea şi convieţuirea paşnică şi ca nişte căi pentru căutarea spirituală.
Cum este posibilă această reconciliere?
Este fundamentală convertirea: personală, comunitară “pentru dispersare”, ad dispersionem, un termen care înseamnă necesitatea apostolică a misiunii, şi instituţională, pentru a reorganiza structurile noastre de muncă şi de conducere îndreptate întocmai spre misiune. Care este proprie a celor care se simt chemaţi să fie însoţitori ai lui Isus. (g.m.v.)
(După L’Osservatore Romano, 1 august 2017)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu