CALEA UCENICULUI (35)

Publicatla 2 May 2017

BUNAVESTIRE LA MĂNĂSTIRE

CALEA UCENICULUI

35 (43). DACĂ VREA CINEVA (Mc 8,34-38)

34Chemând la sine mulţimea şi pe ucenicii săi, le-a spus: „Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze.

35Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine, însă, îşi va pierde viaţa pentru mine şi pentru evanghelie o va salva.

36Aşadar, ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul?

37Căci ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?

38Dacă cineva se va ruşina de mine şi de cuvintele mele în această generaţie adulteră şi păcătoasă, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în gloria Tatălui său cu îngerii cei sfinţi”.

 

Mesajul în context

Dacă vrea cineva. După ce şi-a dezvăluit propria identitate (v. 31), Isus o dezvăluie şi pe cea a ucenicului şi îl cheamă în mod definitiv să meargă după el. A existat o primă chemare de a-l urma (1, 16-20), apoi o a doua „de a fi cu el” (3,14) şi în sfârşit o a treia de a fi trimişi (6,6b urm.). În prima, fuga devine urmare, în a doua, urmarea devine comuniune cu el, iar în a treia, comuniunea cu el este izvor al misiunii şi al vestirii lui. Acum, asociat destinului său, misiunea devine cruce şi înviere pentru mântuirea proprie şi a altora. Astfel, ucenicul întrupează însuşi „Cuvântul” Domnului său. Creştinul este acela care vrea să-l urmeze pe Cristos cel răstignit şi, de aceea, se reneagă pe sine însuşi, îşi ia crucea şi merge în urma lui.

Versetul 34, sub forma a patru expresii foarte scurte, reprezintă un tratat despre „esenţa creştinismului”. Credinţa creştină reprezintă iubirea personală pentru Isus, ce se exprimă în dorinţa de a fi mai degrabă sărac, umilit şi umil împreună cu El, decât bogaţi, puternici şi împliniţi fără de El.

Versetul 35 arată punctul de pornire secret al gândirii omului: să-şi salveze propria piele, existenţa materială, pe care ştie că trebuie s-o piardă. Această încercare, zadarnică şi deznădăjduită, îl face egoist, împingându-l să se distrugă pe sine şi pe ceilalţi. Pericolul pentru noi, la fel ca pentru Petru, este acela de a merge după o imagine religioasă creată de noi despre El, în loc de a merge pe urmele lui aşa cum este El. Autoafirmarea înseamnă renegarea Domnului. Omul, simţindu-se mic, neînsemnat şi neînţelept, vrea să se afirme făcându-se bogat, puternic şi orgolios. Dar este o înşelăciune. De fapt, se realizează numai când, simţindu-se iubit şi luat în seamă în ochii lui Dumnezeu, înţelege că este plăcut să iubească, să dăruiască şi să slujească în libertate şi în sărăcie.  În schimb, cel care ştie să-şi piardă viaţa din iubire pentru Isus, şi-o salvează, deoarece viaţa adevărată, care nu cunoaşte apus, înseamnă a-l iubi din toată inima pe cel ce ne-a iubit El mai întâi.

Versetul 36 va demasca înşelăciunea dorinţei de a se salva prin dorinţa de a poseda. „Pentru mine a trăi este Cristos” şi „consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos”, spune Paul (Fil 1,21; 3,8).

Versetul 37 arată cum îşi pierde omul şi existenţa, punându-l faţă în faţă cu problema rostului, adică a scopului. Acesta îi permite omului să fie om. De fapt, îi dă posibilitatea unui progres şi libertatea de a se realiza.

Versetul 38 înfăţişează rostul timpului prezent; este momentul în care trebuie trăită ascultarea faţă de cuvântul său. De aceasta depinde adevărata noastră viaţă, care e veşnică. Mântuirea din moarte este o consecinţă a poziţiei luată de noi, aici şi acum, faţă de Isus şi evanghelie. Istoria sa, devenită deja trecut, ajunge să fie criteriu al vieţii noastre prezente şi garanţie a celei viitoare. Destinul nostru este legat de fidelitatea sau de infidelitatea noastră faţă de cuvântul său. Mântuirea depinde de adeziunea mea personală faţă de Isus.  

Isus este păstorul care, cu crucea sa, ne duce pe calea biruinţei asupra răului şi a morţii. Este Domnul prezent în mijlocul nostru. Iubirea şi ascultarea faţă de El constituie mântuirea noastră.

Ucenicul îşi găseşte, în aceste cuvinte propria identitate. Printr-un act de liberă decizie, îl iubeşte şi îl urmează nu pe acel Cristos al propriilor dorinţe, ci pe acela pe care, la fel ca Petru, nu-l cunoaşte şi nu vrea să-l accepte.

 

 

Exerciţiu

 1. Intru în rugăciune, aşa cum s-a arătat în Introducere.

2. Mă reculeg luând aminte la locul unde Isus rosteşte aceste cuvinte. Suntem încă pe drum, în împrejurimile Cezareii lui Filip.

3. Cer ceea ce vreau: să nu fiu surd la chemarea lui; să vreau să fiu cu El aşa cum este şi să-l urmez în lupta împotriva răului, ca să am parte cu El în slavă.

4. Trăgând folos, văd şi ascult cum Isus mă cheamă personal, cântărind fiecare cuvânt.

 

 

 

Pasaje utile:

– Ier 20,7-18;

– Fil 3;

– Evr 12,1-4;

– 1Pt 4,12-19;

– Fap 5,41;

– Gal 2,19 urm.;

– Ps 49; 16; 23;

– Dan 7,13 urm.;

– 2Tim 2,11 urm.

 

35

Exprimaţi-vă opinia