29 martie 2017. “Sperând împotriva oricărei speranțe” este titlul celei de-a 16-a cateheze din cadrul audienței generale dedicată speranței creștine, audiență desfășurată în Piața Sfântul Petru.
Inspirată din capitolul 4 al Scrisorii sfântului apostol Paul către Romani, cateheza papei Francisc a scos în evidență figura patriarhului Abraham, descris de apostolul neamurilor ca fiind nu doar părintele nostru în credință, ci și părinte nostru în speranță, căci istoria existenței sale ne conduce la vestirea Învierii și a unei vieți noi care învinge răul și moartea însăși.
Papa Francisc: «În text se spune că Abraham a crezut în Dumnezeu “care dă viață celor morți și cheamă la ființă cele ce nu sunt” (Rm 4,17) și apoi se precizează: “Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum și nici la sânul neroditor al Sarei” (Rm 4,19). Iată, aceasta este experiența la a cărei trăiri suntem chemați și noi. Dumnezeu care i se revelează lui Abraham este Dumnezeu care mântuiește, Dumnezeu care scoate din disperare și din moarte, Dumnezeu care cheamă la viață. În existența lui Abraham totul devine un imn adresat lui Dumnezeu care eliberează și regenerează, totul devine profeție. Și devine tot astfel pentru noi care, acum, recunoaștem și celebrăm împlinirea întregului mister al Paștelui. De fapt, Dumnezeu “l-a înviat pe Domnul nostru Isus Cristos din morți (Rm 4,24) pentru ca și noi să putem trece în El de la moarte la viață. De aceea, pe bună dreptate Abraham își poate spune ‘părintele multor popoare’, întrucât strălucește asemenea vestirii unei umanități noi, răscumpărată de Isus de la păcat și de la moarte și introdusă, odată pentru totdeauna, în îmbrățișarea iubirii lui Dumnezeu.»
Ilustrând modul în care apostolul Paul ne ajută să vedem cu claritate legătura strânsă care există între credință și speranță, el afirmând că Abraham “sperând împotriva oricărei speranțe, a crezut că va deveni părintele multor popoare” (Rm 4,18), pontiful a explicat fundamentul speranței creștine:
Papa Francisc: «Speranța noastră nu se sprijină pe raționamente, previziuni și certitudini omenești și se manifestă acolo unde nu mai există speranță, unde nu mai există nimic în care să se poată spera, exact așa cum s-a întâmplat cu Abraham, aflat în fața morții iminente și a sterilității soției Sara. (…) Marea speranță se înrădăcinează în credință și tocmai de aceea este în măsură să depășească orice altă speranță. Da, pentru că nu se fondează pe cuvântul nostru, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, și în acest sens suntem chemați să urmăm exemplul lui Abraham care, și în fața evidenței unei realități care pare destinată morții, se încrede în Dumnezeu, “convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (Rm 4,21). (…) Iată, acesta este paradoxul și, în același timp, elementul cel mai puternic, cel mai înalt al speranței noastre!
O speranță fondată pe o promisiune care, din punct de vedere omenesc pare nesigură și imprevizibilă, dar care nu lipsește nici în fața morții atunci când cel care o promite este Dumnezeul Învierii și al vieții. v»
La finalul catehezei, papa Francisc ne îndeamnă să-i cerem Domnului harul de a rămâne înrădăcinați nu atât în certitudinile și capacitățile noastre, cât în speranța care izvorăște din promisiunea lui Dumnezeu. “Atunci, viața noastră va dobândi o lumină nouă, conștienți fiind că cel care l-a înviat pe Fiul său ne va învia și pe noi și ne va face cu adevărat să fim una cu El, împreună cu toți frații noștri în credință.
RV/AM