Postul: mijloc sau scop? (II)

Publicatla 3 March 2017

02.03.2017, (Catholica) – Claudia Stan semnează în numărul pe luna martie al revistei „Actualitatea creștină”, a Arhidiecezei de București, un amplu interviu cu pr. Victor Ostropel (n. 1982), preot greco-catolic, administrator parohial în Brezoi, jud. Vâlcea, și îndrumător spiritual al Asociației „Cercetașii Români Uniți”; și cu pr. Dan Suciu CSJ (n. 1975), preot romano-catolic, călugăr în Comunitatea „Sfântul Ioan”, superior al Mânăstirii „Sfânta Familie”, București. Redăm în continuare ultima parte a interviului.

Am vorbit despre necesitatea discernământului între mijloc și scop. Papa Francisc amintește „mijloacele de sfințire: postul, rugăciunea și milostenia”. Izolarea oricăruia dintre aceste mijloace de celelalte două, care îl împlinesc și îl definesc, e o raportare schizoidă, instrumentalizată și superstițioasă la scopul final al acestor practici: sfințirea noastră.

V.O.: Postul alimentar are rost doar dacă dăruiesc surplusul: banii pe care i-aș fi dat pe carne îi dau unui sărac, nu-i folosesc ca să-mi cumpăr un televizor cu diagonală mai mare. Apoi, cred că este important ca postul să fie calibrat pe „dependențele” noastre reale: dacă fumez un pachet de țigări pe zi, ce-ar fi să renunț la jumătate și contravaloarea celeilalte jumătăți să o dau de pomană? dacă stau 4 ore pe zi pe Facebook, ce-ar fi să dăruiesc 2 ore unui bătrân singur?

D.S.: Sau ce-ar fi dacă, în loc de cină, m-aș hrăni din cuvântul lui Dumnezeu, citind o pagină de Evanghelie, iar farfuria mea de mâncare aș da-o unui om al străzii?

Avem mereu o temere: dacă pomana noastră nu ajunge unde trebuie? Nu reușim să ieșim din această condescendență și să avem convingerea că, oricui i-am da, de fapt, îi dăm lui Cristos.

V.O.: Noi nu suntem puși să-i judecăm pe cei cărora le dăm pomană. Fiecare duce o cruce, o suferință, o slăbiciune pe care nu o poate depăși. Noi suntem chemați doar să alinăm puțin această cruce, fără să ne transformăm în anchetatori. Isus nu i-a atenționat pe cei cărora le-a făcut binele: „Vezi că sunt cu ochii pe tine: dacă calci iar strâmb, te ating și redevii lepros!” Asta nu înseamnă că e greșit să căutăm să sprijinim organizații caritabile transparente, care ajută diverse cauze: copii, bătrâni, oameni singuri, bolnavi…

Sfântul Părinte ne propune o meditație specială a parabolei bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Lc 16,19-31). Dacă îl privim pe Lazăr, vedem că aproapele nostru e dar (oare mai știm noi astăzi să-l prețuim ca atare?) și este persoană (Dumnezeu îl cheamă pe nume; noi, de multe ori, nici nu-l putem privi în ochi).

D.S.: Când îl privim pe sărac de departe sau când nici măcar nu-l privim, ne considerăm repede superiori. Dacă ne apropiem și schimbăm câteva vorbe cu el, putem descoperi lucruri surprinzătoare: povestea lui, încercările prin care a trecut, uneori cultura și calitățile lui. Apoi înțelegem că, de fapt, și noi, și săracul, suntem oameni, suntem fii ai lui Dumnezeu, deci frați. Și atunci ne dăm seama că ceea ce avem în comun cu săracul e mai important decât ceea ce ne deosebește și ne desparte de el. Altfel spus, săracul ne poate ajuta să fim și noi mai simpli. Să nu uităm ce ne spune profetul Isaia cu privire la postul care-i place lui Dumnezeu: „Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l și nu-i lăsa deoparte pe cei din neamul tău!” (Is 58,7).

Pe de altă parte, bogatul nemilostiv e o paradigmă a hedonismului modern: tocmai pentru că este paradigmă nu are nume. El se crede un om liber, realizat, dar nu este altceva decât sclavul preocupării obsesive de sine și prizonierul propriilor păreri. Cum ar zice Fer. Vladimir Ghika, e preocupat mai mult de compunerea personajului decât de realizarea personalității. Dar această autoreferențialitate nu este altceva decât o dramă, o reflexie fidelă a vidului interior pe care se străduiește degeaba să-l acopere cu „purpură și mătăsuri fine” (Lc 16,19). Nu cumva postul cel mai post e luarea la trântă cu idolul „compunerii personajului”, căutarea autenticității acelei inimi curate despre care vorbesc Fericirile?

D.S.: Preocuparea pentru imaginea de sine se numește vanitate. Unul dintre aspectele purificării interioare este acela de a mă distanța de această preocupare, ca și de orgoliul care mă face să mă consider superior celorlalți și de atașamentul de posesiunile mele. Lupta pentru o mai mare simplitate e unul dintre pilonii postului autentic. Dar trebuie să fim atenți să nu cădem în altă extremă, aceea de a ne construi un personaj simplu, dar care tot personaj este!

V.O: Postul e o școală în care intrăm ca să distingem vocea lui Dumnezeu de celelalte voci care ne înconjoară. În fiecare clipă suntem înconjurați de voci: vocile de la radio, vocile colegilor de birou, vocile celor din familie, ca să nu mai vorbim de vocile noastre interioare. Toate acestea trebuie eliminate pentru a-l asculta pe Dumnezeu. Și, mai mult decât orice, trebuie eliminată vocea proprie, aceea cu care ne autoîndreptățim: eu fac asta mai bine ca tine, dacă aș fi fost eu în locul tău aș fi făcut așa, eu, eu, eu și iarăși eu….

Pr. Dan Suciu: Tu ce faci când nu reușești să ții postul așa cum ți-ai propus?

Claudia Stan: Cred că a fi confruntat cu limitele și slăbiciunile proprii e o lecție de smerenie, pe care ne-o dau uneori anumite circumstanțe, cum ar fi, de pildă, faptul că nu am ținut postul cum ne-am propus. Dar de ce nu am putut? Nu cumva pentru că am o părere prea înaltă despre mine și mi-am setat obiective prea înalte pentru puterile mele spirituale? Și atunci vine Dumnezeu și-mi dă o pălmuță părintească după ceafă, ca să-mi mai văd lungul nasului. Mie îmi plac pălmuțele astea: mă aduc la realitate și sunt și o dovadă a faptului că El e atent la nevoile mele reale, nu la ce cred eu că e bine pentru mine.

Pr. Victor Ostropel: Să spunem că ai în față două opțiuni în post: 1. să rămâi în odaia ta și să mănânci legume fierte; și 2. să prăjești două pulpe de pui și să te duci să stai la masă cu un om al străzii. Pe care o alegi?

Claudia Stan: Oricare dintre noi care alege opțiunea 2, ar trebui să procedeze ca aceia care îl întrebau pe Isus: „Când am făcut noi aceasta?” (cf. Mt 25,27-28). Ca să ieșim din false dileme etice de felul acesteia, aș spune că nu trebuie decât să-l parafrazăm pe El: „E permis să facem binele într-o zi de post?”

O singură propunere pentru timpul postului?

V.O.: Fapta bună a fiecărei zile.

D.S.: Citirea și trăirea zilnică a unei fraze din Evanghelie.

Sursa: www.catholica.ro

Exprimaţi-vă opinia