RV 01 mar 2017. ”Suntem țărână, dar în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu care revarsă asupra noastră suflul său de viață”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii din Miercurea Cenușii celebrată în bazilica paleocreștină Sfânta Sabina din Roma. Continuând tradiția predecesorilor săi, papa Francisc a mers în seara de miercuri, 1 martie 2017, la biserica Sfântul Anselm unde a prezidat mai întâi ritul așa zisei ”stațiuni romane”, urmată de procesiunea penitențială până la apropiata bazilică Sfânta Sabina și cântarea Litaniei tuturor sfinților. Alături de cardinalii și episcopii prezenți, de călugării benedictini și dominicani precum și de numeroșii credincioși, Pontiful Roman a intrat la ora 17.00 în bazilica de pe colina Aventinului pentru Sfânta Liturghie. Liturgia romană din prima zi a Postului Mare exprimă drumul de pocăință spre sărbătoarea Învierii prin ritul sugestiv al binecuvântării și primirii cenușii pe cap. Înainte de a pune cenușa pe capul credincioșilor, papa Francisc a primit la rândul său cenușa din partea cardinalului Jozef Tomko, titularul bazilicii Sfânta Sabina.

La predica Sfintei Liturghii, pontiful a pus accentul pe semnificația cenușii, care amintește fragilitatea omului creat de Dumnezeu din țărână, dar o țărână asupra căreia Dumnezeu a revărsat și continuă să reverse suflul duhului său dătător de viață. De aceea Postul Mare înseamnă ”drumul de la robie la libertate, de la suferință la bucurie, de la moarte la viață”. Redăm aici în traducerea noastră de lucru predica papei Francisc din Miercurea Cenușii 2017:

«”Întoarceți-vă la mine din toată inima, întoarceți-vă la Domnul” (Il 2,12.13): este strigătul cu care profetul Ioel se adresează poporului în numele Domnului; nimeni nu se putea simți exclus: ”Întruniţi-i pe bătrâni, convocaţi-i pe prunci şi pe copiii de la sân; […] mirele […] şi mireasa” (v. 16). Întregul popor credincios este convocat pentru a porni la drum și a-l adora pe Dumnezeul său ”căci el este milostiv şi îndurător, încet la mânie, plin de bunătate” (v. 13).

Vrem să fim și noi un ecou al acestei chemări, vrem să ne întoarcem la inima milostivă a Tatălui. În acest timp de har pe care îl începem astăzi, să păstrăm privirea îndreptată încă o dată spre milostivirea sa. Postul Mare este o cale: ne conduce la victoria milostivirii asupra a tot ceea ce încearcă să ne asuprească sau să ne reducă la tot ceea ce nu este conform demnității de fii ai lui Dumnezeu. Postul Mare este drumul de la sclavie la libertate, de la suferință la bucurie, de la moarte la viață. Gestul cenușii, cu care am pornit la drum, ne amintește de condiția noastră originară: am fost luați din pământ, suntem făcuți din țărână. Da, însă țărână în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu care a suflat duhul său de viață asupra fiecăruia dintre noi și vrea să o facă în continuare; vrea să ne dea în continuare acel suflu de viață care ne salvează de alte feluri de suflu: asfixia sufocantă provocată de egoismul nostru, asfixia sufocantă generată de ambițiile meschine și de indiferența silențioasă; asfixia care sufocă spiritul, îngrădește orizontul și anesteziază palpitațiile inimii. Suflul vital al lui Dumnezeu ne salvează de această asfixie care stinge credința noastră, răcește caritatea noastră și șterge speranța noastră. A trăi Postul Mare înseamnă a aspira la acest suflu de viață pe care Tatăl nostru nu încetează să ni-l ofere în noroiul istoriei noastre.

Suflul de viață al lui Dumnezeu ne eliberează de acea asfixie de care de multe ori nu suntem conștienți și pe care chiar ne-am obișnuit să o ”normalizăm”, chiar dacă efectele ei se fac resimțite; ni se pare normală pentru că ne-am obișnuit să respirăm un aer în care s-a rarefiat speranța, un aer de tristețe și resemnare, un aer sufocant de panică și de ostilitate.

Postul Mare este timpul pentru a spune nu. Nu asfixiei spiritului datorată poluării cauzate de indiferență, de nepăsarea gândului că viața celuilalt nu mă privește; din cauza încercării de banalizare a vieții, mai ales a celor care poartă în trupul lor povara unei mari superficialități. Postul Mare înseamnă [a spune] nu poluării intoxicante a cuvintelor goale și fără sens, a criticii dure și imediate, a analizelor simpliste care nu reușesc să cuprindă complexitatea problemelor umane, mai ales problemele celor care suferă mai mult. Postul Mare este timpul de a spune nu; nu asfixiei unei rugăciuni care liniștește conștiința, a unei pomeni care ne lasă satisfăcuți, a unui post care ne face să ne simțim în pace. Postul Mare este timpul de a spune nu asfixiei care se naște din forme de interioritate care exclud, care vor să ajungă la Dumnezeu sărind peste rănile lui Cristos prezente în rănile fraților săi: acele forme de spiritualitate care reduc credința la culturi de ghettou și de excluziune.

Postul Mare este timpul memoriei, este timpul de a ne gândi și de a ne întreba: ce-ar fi cu noi dacă Dumnezeu ne-ar fi închis ușile? Ce-ar fi cu noi fără milostivirea sa care nu a obosit să ne ierte și ne-a dat întotdeauna o șansă pentru a o lua din nou de la capăt? Postul Mare este timpul de a ne întreba: unde am fi fără ajutorul atâtor chipuri tăcute care în mii de feluri ne-au întins mâna iar prin fapte foarte concrete ne-au redat speranță și ne-au ajutat să începem di nou?

Postul Mare este timpul de a începe din nou să respirăm, este timpul pentru a deschide inima la suflul Unicului în măsură să transforme țărâna noastră în umanitate. Nu este timpul de a ne sfâșia hainele în fața răului care ne înconjoară, ci mai degrabă, de a face spațiu în viața noastră la tot binele pe care-l putem face, despuindu-ne de ceea ce ne izolează, ne închide și ne paralizează. Postul Mare este timpul compasiunii pentru a spune împreună cu psalmistul: ”Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii tale, întăreşte-mă cu duh binevoitor”, pentru ca prin viața noastră să vestim lauda ta (cf. Ps 51,14) iar țărâna noastră, prin puterea suflului tău de viață, să se schimbe în ”țărână îndrăgostită”».

(rv – A. Dancă)

Exprimaţi-vă opinia