Tacere istorie si fictiune

Recentul film „Tăcere” al regizorului Martin Scorsese a declanșat numeroase dezbateri în legătură cu mesajul pe care-l transmite, acesta oscilând de multe ori deconcertant  între elogiul martiriului și apologia renegării credinței în interpretările apărute. Din acest motiv prezentăm în continuare un fragment din Istoria iezuiților de W. Bangert SJ, pentru a înțelege mai bine contextul socio-politic și religios în care se desfășoară acțiunea filmului. Totodată, se poate aprecia mai bine propria interpretare existențială a celor doi oameni de cultură, scriitorul Shusaku Endo și, respectiv, regizorul Martin Scorsese, dată evenimentului istoric prezentat în modalitățile specifice ale ficțiunii literare și cinematografice.

mt

La începutul secolului al XVII‑lea Japonia şi‑a modificat drastic propria politică externă, cu consecinţe dezastruoase pentru Biserica catolică. În 1638 Ţara Soarelui Răsare devenise un “Sakoku”, adică o ţară inaccesibilă, deoarece ea îşi închisese, printr‑un gest dispreţuitor la adresa Europei, porţile în faţa puterilor occidentale, cu excepţia unui acces limitat acordat comercianţilor olandezi, mai întâi la Hirado, iar apoi la Deshima. Continuând această politică, împăraţii au recurs la exterminarea Bisericii lui Cristos, puternicul vestigiu al Occidentului. Tokugawa Hidetada a dat dovadă de o fermitate neclintită în aplicarea propriului program anticatolic, nedepăşită decât de acţiunile sălbatice ale lui Tokugawa Iemitsu, un om inteligent, dar sadic.

Aceste personaje au izbit piatra catolicismului japonez, din ale cărei scântei s‑a aprins minunata flacără albă a fidelităţii faţă de credinţă până la moarte. Documente demne de crezare vorbesc despre 4.045 de martiri în prima jumătate a secolului şi aceasta fără a pune la socoteală faimoasa insurecţie din Shimbara, unde între 1637 şi 1638 ţăranii săraci exasperaţi s‑au răsculat împotriva exploatării nemiloase. Această problemă socială a devenit o problemă religioasă atunci când catolicilor li s‑a promis că vor fi iertaţi dacă se vor lepăda de credinţa lor. Între 35.000 şi 37.000 de catolici au fost decapitaţi, nemairămânând nici măcar un singur catolic la Arima, care până în 1612 fusese o comunitate exclusiv creştină. Peste treisprezece la sută dintr‑o populaţie catolică de 300.000 de persoane şi‑a dat viaţa pentru credinţă, un record probabil niciodată egalat în analele Bisericii. Un merit deosebit revine învăţământului iezuiţilor, care se concentraseră la nord‑vest de Kyushu, unde în 1613 aveau, numai în Arima, şaptezeci de şcoli. În cartea de aur a martirilor, Societatea are optzeci şi şapte de nume, din care 44 japonezi[i].

Iezuiţii au avut parte de o moarte revoltătoare în cruzimea ei. Unii dintre ei, precum Carlo Spinola, fratele Leonardo Kimura şi şapte scolastici, au murit arşi pe rug; alţii, precum Manuel Borges, fratele Nicola Fukunaga şi doi novici, au fost atârnaţi cu capul în jos şi corpurile strâns legate într‑o groapă plină cu excremente; alţii au fost legaţi de o masă cu capul atârnând pe spate şi li se turna fără întrerupere apă pe faţă, astfel încât ei nu mai puteau să respire. Marcello Mastrilli a îndurat două zile această tortură.

Natura umană dă înapoi în faţa acestor barbarisme şi nu toţi catolicii s‑au ridicat la înălţimea eroismului cerut. Odată cu trecerea anilor şi pe măsură ce preoţii se împuţinau ‑ în 1623 mai rămăseseră doar 28 de iezuiţi, 12 fraţi şi un singur preot diecezan indigen ‑ un număr din ce în ce mai mare de catolici şi‑au abandonat credinţa, în special cei care primiseră botezul doar ca să urmeze exemplele acelor daimyo trecuţi la creştinism. Cu toate acestea, pe ici pe colo, câteva grupuri de catolici au format mici insule în mijlocul imensei mări a civilizaţiei păgâne. Ele au păstrat de‑a lungul secolelor câteva trăsături a religiei lor, permiţând astfel misionarilor sosiţi în secolul al XIX‑lea, întorşi după sfârşitul politicii uşilor închise, să stabilească o anumită continuitate cu istoria ale cărei începuturi mergeau până la Francisc Xaveriu. Printre cei care nu au rezistat în faţa încercării supreme s‑au numărat şi câţiva iezuiţi. De exemplu, în 1648, cinci dintre ei, patru europeni şi un japonez, au fost capturaţi împreună cu alţi cinci cateheţi japonezi şi chinezi în largul coastei Chikuzen, în timp ce încercau să treacă în zona interzisă occidentalilor. Fiind supuşi unor torturi îngrozitoare, ei au cedat cu toţii şi şi‑au renegat credinţa. Câţiva olandezi i‑au întâlnit pe cei patru iezuiţi europeni la Yeddo “cu ochii plecaţi, obrajii supţi, mâinile învineţite şi cu întreg trupul plin de urmele torturilor”. Ei i‑au auzit spunând că nu şi‑au lepădat credinţa de bunăvoie, ci numai din cauza torturilor îngrozitoare. Unul din ei şi‑a retras consimţământul şi a murit la puţin timp în închisoare. Renegarea care a provocat cea mai mare panică a fost aceea a lui Cristóvão Ferreira. Viceprovincialul bătrân şi bolnav, care petrecuse douăzeci şi trei de ani în misiuni, şi‑a renegat credinţa în 1633, după ce fusese atârnat şase ore deasupra gropii. În urma lui, alţi doi superiori provinciali au apostaziat[ii].

(cf. W. Bangert, Istoria iezuiților, Ars Longa, Iași 2001, pp. 307-309)

[i] J. LAURES, S.J., The Catholic Church in Japan, Tokio 1954, 177‑179; C. R. BOXER, The Christian Century in Japan, 1549‑1650, Berkeley 1951, 334‑345, 448.

[ii]C. R. BOXER, Ibid., 391‑393, 445‑446.

Exprimaţi-vă opinia