Papa Francisc la audiența generală de miercuri, 28 decembrie 2016, la care au participat și artiști de la “Golden Circus” – AP


 28 decembrie 2016. “Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese”. Din acest fragment, luat din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani, s-a inspirat cateheza audienței generale de miercuri, 28 decembrie a.c., ultima din acest an, desfășurată în Aula Paul al VI-lea, din Vatican.
 Dedicată “Speranței creștine”, cateheza Sfântului Părinte a avut în centru figura lui Abraham, “părintele celor care cred”, căci “fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort” (…) ci a fost “convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate s-o și împlinească” (cf Rom 4, 18-21).
Papa Francisc: “Crezând în această promisiune, Abraham pornește la drum, acceptă să-și lase patria și să devină străin, sperând în acest “imposibil” fiu pe care Dumnezeu ar fi trebuit să i-l dăruiască în ciuda sânului neroditor al Sarei. Abraham crede, credința lui se deschide spre o speranță irațională în aparență; aceasta este în măsură să depășească raționamentele omenești, înțelepciunea și prudența lumii, și chiar limitele a ceea ce în mod normal este considerat bun simț, pentru a crede în imposibil. Speranța deschide noi orizonturi și ne face capabili să visăm chiar și ceea ce este de neimaginat. Speranța permite intrarea în întunericul unui viitor nesigur pentru a umbla în lumină. Cât este de frumoasă virtutea speranței; ne dă forța de a merge mai departe în viață.”

Fără a lăsa la o parte dificultățile acestui parcurs, momentele de criză și de descurajare pe care le traversează Abraham, care ajungă să i se plângă lui Dumnezeu, pontiful a reamintit sentimentul de singurătate și de istovire trăite de “părintele speranței”, însă a evidențiat că și lamentările lui Abraham sunt o formă de credință:
Papa Francisc: “În ciuda tuturor opreliștilor, Abraham continuă să creadă în Dumnezeu și să spere că ceva s-ar mai putea încă întâmpla. Altfel, de ce l-ar fi interpelat pe Dumnezeu, plângându-i-se și amintindu-i de promisiunile sale? Credința nu este doar tăcerea care acceptă totul fără nicio replică; speranța nu este certitudinea care te ferește de îndoială și de perplexitate. Însă, de multe ori, speranța este întuneric; dar există, speranța este acolo și te ajută să mergi mai departe. Credința înseamnă și să lupți cu Dumnezeu, făcându-i cunoscută amărăciunea noastră, fără prefăcătorii “pioase”. (…) Speranța înseamnă totodată să nu ne fie teamă să vedem realitatea așa cum este și să-i acceptăm contradicțiile.”

Referindu-se la promisiunea făcută de Dumnezeu lui Abraham privind seminția sa, numeroasă precum stelele cerului, (cf. 15,5), Sfântul Părinte amintește că “pentru a crede este necesar să vedem cu ochii credinței”, să ne încredem în Dumnezeu, parcurgând calea speranței, căci “speranța nu dezamăgește”.

RV/AM

Exprimaţi-vă opinia