Rocco Buttiglione31.05.2016, Roma (Catholica) – „Amoris laetitia comportă riscuri pastorale. Cineva va putea să spună că o consideră o alegere pastorală greșită, dar vă rog să lăsăm la o parte tonurile apocaliptice și să nu spunem că se pune în discuție doctrina despre indisolubilitate când ne aflăm în fața unei alegeri pastorale care se referă la disciplina Sacramentelor și care se altoiește pe un parcurs ale cărui premise puse de Papa Ioan Paul al II-lea”. Rocco Buttiglione, filozof, profesor și cunoscător profund al magisteriului Papei Wojtyła, a rămas uimit de câteva dintre criticile adresate exortației post-sinodale a Papei Francisc. Vatican Insider l-a intervievat, iar materialul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.

– Ce părere aveți despre exortația Amoris laetitia în ansamblul său?

– Mi se pare o mare tentativă de a spune cuvântul credinței în contextul lumii de astăzi. Lucru care era și marea preocupare a Papei Ioan Paul al II-lea: omul concret, omul existent, omul realității, nu cel descris în cărți sau acela așa cum am vrea ca să fie.

– Ce raport vedeți între acest document al papei Francisc și magisteriul Papei Wojtyła?

– Odinioară Biserica îi excomunica pe divorțații recăsătoriți. Făcea asta dintr-o preocupare justă: de a nu da scandal și a nu pune în discuție indisolubilitatea căsătoriei. Dar atunci trăiam într-o creștinătate compactă. Se putea presupune că toți știau ce anume era căsătoria, un Sacrament în care soții se fac reciproc garanți ai iubirii lui Dumnezeu, așadar dacă te abandonez, într-un fel este ca și cum Dumnezeu te-ar abandona. Papa Ioan Paul al II-lea a spus că nu se pot excomunica divorțații recăsătoriți, amintind că în fiecare păcat există factori obiectivi și factori subiectivi. Există persoane care pot face lucrul greșit, care rămâne un rău, dar fără a fi totalmente responsabili de el. Și atunci Papa Wojtyła a deschis, invitându-i pe divorțații recăsătoriți să intre în Biserică, primindu-i, botezându-le copiii, reintegrându-i în comunitatea creștină. Dar fără a-i readmite la împărtășanie – este punctul 84 din Familiaris consortio – afară de cazul în care se întorc la soțul legitim, sau se despart de noul soț, sau trăiesc a doua unire ca frate și soră, adică abținându-se de la raporturile sexuale.

– Și acum Amoris laetitia ce anume propune?

– Papa Francisc face un alt pas înainte în această direcție. Nu spune că divorțații recăsătoriți pot să primească sau să pretindă împărtășania, ura! Nu! Divorțul este foarte rău și nu pot să fie acte sexuale în afara căsătoriei. Această învățătură morală nu s-a schimbat. Papa spune că acum divorțații recăsătoriți pot să meargă să se spovedească, să înceapă un proces de discernământ cu preotul. Și cum se face la fiecare spovadă, pentru fiecare păcat, preotul trebuie să evalueze dacă există toate condițiile pentru ca un păcat să fie considerat de moarte. Colegilor mei care au spus cuvinte puternice împotriva lui Amoris laetitia aș vrea să le amintesc că Sfântul Papă Pius al X-lea – nu propriu-zis un Papă modernist – în Catehismul său amintea că păcatul de moarte cere materia gravă, dar și știința deplină și consensul deliberat, adică libertatea deplină pentru a asuma in toto responsabilitatea a ceea ce am făcut.

– De ce acest aspect este așa de important pentru cazul despre care vorbim?

– Pentru că astăzi în multe cazuri nu mai există cunoștință. Există mase enorme de botezați care nu sunt evanghelizați. Unul ar putea să spună că în aceste cazuri există procesul de nulitate matrimonială. Da, este adevărat, chiar dacă trebuie să amintim că în atâtea părți ale lumii nu este așa de ușor a avea acces la tribunalele ecleziastice și apoi nu este mereu ușor să descoperi adevărul. Trăim într-o lume de familii rănite, de persoane rănite, persoane care se pot afla în situații din care nu sunt în stare să iasă. Trebuie evaluat totul și ajutate să iasă din situația de păcat, să înceapă un parcurs, dar fără a provoca violență soților care le-au însoțit în a doua unire și care eventual au fost aproape într-un moment dramatic al vieții lor: să ne gândim la cazul unei mame cu copii mici abandonată de soț care s-a unit cu un bărbat care se îngrijește de acei copii. Vorbim despre chestiuni care cer discernământ, delicatețe, mare umanitate, compasiune, însoțire…

– Cu ce rezultat final, domnule profesor?

– Întrebarea este: la ce punct din acest parcurs preotul va da împărtășania? Când va considera că există condițiile, fără automatisme sau scurtături, dar și fără a trânti ușile în față înainte de a fi evaluat cu seriozitate istoriile personale. Aceasta este ideea despre Biserică spital de campanie atât de îndrăgită de Papa Francisc. Dacă am fi la Bethesda Naval Hospital, unde este îngrijit președintele Statelor Unite, pacientul ar ieși perfect vindecat, după ce au fost făcute toate intervențiile necesare. În spitalul de campanie se începe cu tamponarea rănilor.

– În ce raport este această perspectivă cu tradiția Bisericii?

– Această perspectivă este perfect tradițională. Amoris laetitia spune: să evaluăm condițiile subiective și pentru păcatul celui care a divorțat și trăiește într-o nouă unire. Este o chestiune eminamente pastorală. Îmi amintesc de părintele Alois Giussani când ne spunea: «Trebuie să judecați faptele, niciodată să nu judecați persoanele, pentru că asta îi revine numai lui Dumnezeu». Numai lui Dumnezeu și un pic și duhovnicului. Am citit intervenții dramatizatoare și inacceptabile cu privire la document și îndeosebi într-o notă de la subsol.

– Așadar, cu exortația apostolică Amoris laetitia s-a schimbat ceva?

– Desigur că s-a schimbat ceva! Dar nu s-a schimbat morala nici doctrina despre indisolubilitatea căsătoriei. Se schimbă disciplina pastorală a Bisericii. Până mai ieri cu privire la păcatul comis de divorțații recăsătoriți exista o presupunere de vinovăție totală. Acum și pentru acest păcat se evaluează aspectul subiectiv, așa cum se întâmplă pentru omucidere, pentru neplata taxelor, pentru exploatarea muncitorilor, pentru toate celelalte păcate pe care le comitem. Preotul ascultă și evaluează și circumstanțele atenuante. Aceste circumstanțe schimbă natura situației? Nu, divorțul și noua unire rămân din punct de vedere obiectiv un rău. Acestea circumstanțe pot să schimbe responsabilitatea subiectului implicat? Probabil că da. Trebuie să se discearnă.

– Sublinierea cu privire la aspectul subiectiv nu riscă să ducă la o formă de subiectivism?

– Nu este subiectivism. Este considerarea justă a subiectivității umane. Așa învață Sfântul Toma de Aquino: ai făcut un lucru greșit dar nu întotdeauna ți se poate atribui toată responsabilitatea. În fond această doctrină morală începe pe Calvar, când Isus răstignit spune: «Tată, iartă-i pentru că nu știu ce fac».

– Există unii care afirmă că a ajunge la readmiterea la Euharistie, numai anumite cazuri și după un parcurs de discernământ, a persoanelor aflate în această situație, ar echivala cu schimbarea doctrinei Bisericii. Ce părere aveți?

– Nu este o chestiune de doctrină. Doctrina rămâne aceea care este cu privire la evaluarea despre ceea ce este rău și despre ceea ce nu este rău. În schimb vorbim despre responsabilitatea subiectivă și despre eventualele circumstanțe atenuante. În vestirea Evangheliei trebuie să ne întrebăm ce anume trebuie spus mai întâi și ce anume trebuie spus după aceea. Isus nu i-a spus lui Ioan și Andrei: „Mai întâi respectați poruncile”, ci „Vino și vezi!” Când Sfântul Paul urcă la Areopagul din Atena are inima care fierbe de mânie față de toate acele altare dedicate diferitelor divinități. Însă când ia cuvântul le spune atenienilor: „Admir religiozitatea voastră…” și apoi valorizează altarul dedicat Dumnezeului necunoscut, vestindu-l pe Isus Cristos. Pornește de aici. Va veni timpul în care să spună că trebuie eliminate celelalte altare. Papa Francisc vestește că Isus iubește pe fiecare bărbat și pe fiecare femeie în orice situație s-ar afla ei și vrea ca fiecare bărbat și fiecare femeie să se poată mântui întâlnind îmbrățișarea milostivirii. Apoi vor veni poruncile, dar nu putem permite ca o greșeală comisă în viață să poată excludă pe cineva de la această îmbrățișare.

– Și totuși Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a combătut etica situației, care se întemeiază pe aspectul subiectiv…

– Ceea ce văd în unii opozanți ai Papei este voința de a sta numai pe partea obiectivității. Este adevărat, așa cum amintiți, că Papa Wojtyła a combătut etica situației, conform căreia nu există obiectivitate ci numai intenția subiectivă. Există situații de păcat din care este dificil să se iasă. Trăim într-o societate pansexualistă, în care a dispărut conștiința anumitor realități etice. Pentru ca anumite adevăruri să fie asimilate de toți este nevoie de răbdare și este nevoie de truda unui parcurs. Există riscuri? Desigur! Cineva ar putea să fie determinat să creadă că divorțul și noua unire nu mai sunt un rău; cineva care a rămas fidel și ca despărțit față de căsătoria sa ar putea crede că a greșit; altcineva ar putea să se teamă de riscul că slăbesc conștiințele. Există riscuri pastorale, fără îndoială. Pentru aceasta trebuie să se însoțească și să se explice. Dar este vorba despre o decizie pastorală. Cineva va putea să spună că el o consideră greșit, dar vă rog să lăsăm deoparte tonurile apocaliptice și să nu spune că se pune în discuție doctrina despre indisolubilitate atunci când ne aflăm în fața unei alegeri care se referă la disciplina sacramentelor și care se altoiește pe un parcurs ale cărei premise au fost puse chiar de Papa Ioan Paul al II-lea.

Sursa: Ercis.ro

Exprimaţi-vă opinia