Papa Francisc, la Sfânta Liturghie în capela reședinței sale din Casa Sf. Marta – OSS_ROM
Papa Francisc: «Aceasta este ceea ce fac bucuria și speranța împreună în viața noastră, în încercări, când suntem în probleme, când suferim. Nu este o anestezie. Durerea e durere, dar trăită cu bucurie și speranță, îți deschide ușa spre bucuria unor noi roade. Imaginea pe care o folosește Domnul trebuie să ne ajute mult în greutăți. Greutățile pot fi de multe ori urâte, există și dificultăți rele care ne fac să punem la îndoială chiar și credința noastră. Dar cu bucurie și speranță mergem înainte, pentru că după această furtună urmează omul cel nou, ca femeia care naște. Iar Isus spune că această bucurie și această speranță sunt durabile, nu sunt trecătoare».
Bucuria și speranța, a spus mai departe papa Francisc la predică, merg împreună. ”O bucurie fără speranță este o simplă distracție, o veselie de moment. O speranță fără bucurie nu este speranță, nu merge dincolo de un optimism sănătos. Dar bucuria și speranța merg împreună și amândouă produc această explozie pe care Biserica în liturgia de astăzi – îmi permit să spun acest cuvânt – fără reținere strigă: să tresalte de bucurie Biserica, să tresalte de bucurie. Fără formalități, pentru că atunci când bucuria este mare, nu există formalități, e pur și simplu bucurie”.
Domnul ne spune că în viața vor exista probleme și că ”această bucurie și această speranță nu sunt un carnaval. E altceva”.
Papa Francisc: «Bucuria întărește speranța iar speranța înflorește în bucurie. În acest fel mergem înainte. Dar amândouă, cu această atitudine pe care Biserica vrea să o dăruiască acestor două virtuți, arată o ieșire din noi înșine. Cel care este bucuros nu se închide în el însuși. Tot la fel, speranța: te duce dincolo, este ancora care stă pe țărmul cerului și te duce în afară. Să ieșim din noi înșine, cu bucurie și speranță».
”Bucuria umană”, a încheiat papa Francisc, ”poate fi luată de orice, de dificultăți”. Isus, însă, vrea să ne dăruiască o bucurie pe care nimeni nu o va lua de la noi: ”ea este durabilă, chiar și în momentele cele mai întunecoase”. Așa s-a întâmplat la Înălțarea Domnului: discipolii, când au văzut că Domnul pleacă, au rămas cu ochii ațintiți spre cer și cu o urmă de tristețe. Dar au venit îngerii ca să-i trezească”. Apoi, ne spune Evanghelia, ei s-au întors fericiți, plini de bucurie, ”cu bucuria de a ști că umanitatea noastră a intrat în cer pentru prima dată!”. ”Speranța de a trăi și de a ajunge la Domnul” devine ”o bucurie care pătrunde întreaga Biserică”. ”Domnul să ne dăruiască harul unei bucurii care să fie expresie a speranței, și a unei speranțe tari, care să devină bucurie în viața noastră. Domnul să ocrotească această bucurie și această speranță astfel încât nimeni să nu le poată lua de la noi”.
(rv – S. Centofanti – A. Dancă)