Dacă mor, să nu plângeţi pentru mine

Publicatla 11 March 2016
  • 10 Mar 2016

Fericitul părinte Jerzy Popieluszko în relatarea bătrânei mame Marianna

De Wlodzimierz Redzioch

Marianna are ochii obosiţi: de cei 92 de ani ai săi; de cei peste 70 de ani de muncă dură pe câmp şi în casă. Şi de lacrimile vărsate pentru morţii săi: în timpul celui de-al doilea război mondial ruşii l-au ucis pe cel mai mic dintre fraţii săi; în 1953 a murit în braţele sale micuţa fiică Edvige de doi ani; în 1984, serviciile secrete ale regimului comunist polonez l-au ucis pe fiul său preot. În ochii acestei femei mici şi aparent fragile nu există însă disperare. Această simplă ţărancă a trăit ca şi cum ar fi luat ca moto o poezie învăţată din copilărie: “A-i iubi pe oameni; a-l iubi pe Dumnezeu: iată drumul direct spre paradis. Iubeşte cu inima şi cu faptele: vei fi cu îngerii în paradis” (în poloneză aceste versuri au rimă). Pentru a întâlni această femeie în vârstă, mama fericitului părinte Jerzy Popieluszko, trebuie mers într-un colţ îndepărtat al Poloniei, aproape de graniţa cu Lituania, la circa 200 km de Varşovia. Marianna Gniedziejko – acesta era prenumele său de fată – s-a născut acolo, în 1920, la Grodzisko, un mic sat din nemărginitul şes din centrul Europei (cartografii au calculat că tocmai aici se află centrul geografic al continentului.

Cum s-a născut în fiul dumneavoastră vocaţia la preoţie?

Suntem o familie foarte religioasă. La noi în fiecare dimineaţă, după deşteptare, şi seara, înainte de a merge la culcare, ne rugam în genunchi. În afară de asta, în casa noastră aveam un altăraş unde se ruga întreaga familie. De trei ori pe săptămână găteam mâncare fără carne, pentru că omul încă de când este copil trebuie să ştie că în viaţă este nevoie de sacrificiu şi că nu totul merge după dorinţele sau mofturile sale. Jerzy creştea în această atmosferă. Mergea să se spovedească şi prima sfânta Împărtăşanie; se ruga şi singur. Mai târziu a devenit ministrant. În fiecare zi se scula devreme pentru a merge la biserică la ora şapte şi trebuia să facă cinci kilometri pe jos prin pădure pentru a ajunge la Suchowola. Nu conta dacă ploua, ningea şi era ger. Şi aşa a fost din clasa întâi până în ultimul an de liceu.

În timpurile regimului comunist, zelul religios al copiilor nu era bine văzut…

Este adevărat. Odată, una dintre profesoare m-a chemat la şcoală şi mi-a spus că fiul meu mergea prea des la biserică. Pentru acest motiv i-a scăzut nota la purtare. Dar probabil că Duhul Sfânt m-a inspirat, pentru că i-am spus că, până la urmă, în Polonia era libertatea de religie. Şi nu s-a întâmplat nimic.

Când v-a dezvăluit fiul că vrea să intre la seminar?

Trebuie să mărturisesc că atunci când eram însărcinată cu el, m-am rugat pentru harul vocaţiei pentru pruncul pe care-l purtam în sân. Într-un cuvânt, l-am dăruit lui Dumnezeu încă înainte de naştere. Însă, nu i-am spus niciodată nimic. Însă el a găsit drumul său singur. Până la maturitate nu mi-a spus nimic. Probabil a ţinut totul secret, pentru că în timpurile comunismului, tinerii care alegeau seminarul erau persecutaţi de serviciile secrete. A spus că va merge la seminar abia în iunie 1965, când s-a întors de la balul de maturitate.

Regimul comunist îi constrângea pe seminarişti să facă un serviciu militar dur de doi ani. Aţi aflat vreodată cât a suferit Jerzy în toată perioada aceea?

Tinerii erau supuşi nu numai la îndoctrinarea forţată, ci erau maltrataţi fizic şi psihologic: toate acestea pentru a-i constrânge să părăsească seminarul. Însă Jerzy nu-mi spunea nimic. Abia mai târziu am aflat de la colegii săi cum era maltratat. Printre alte lucruri, îl aruncau în piscină, chiar dacă nu ştia să înoate, îi ordonau să stea cu picioarele goale în zăpadă în timp ce recita rozariul, îl puneau să alerge jos pe scări cu tot echipamentul militar. În felul acesta au distrus sănătatea sa şi după serviciul militar a trebuit să meargă la spital.

Jerzy a fost hirotonit preot la 28 mai 1972, în catedrala din Varşovia. Cum aţi trăit ziua aceea?

Eram orgolioasă pentru că devenisem mama unui preot. Mai mult, însuşi primatul Wyszynski a prezidat hirotonirea: a fost pentru prima dată că l-am văzut de aproape. Primatul a cerut rugăciuni constante pentru fiii noştri preoţi. Şi eu am îndeplinit această cerere: mereu am susţinut preoţia lui Jerzy cu rugăciunea.

În 1978, părintele Jerzy a fost transferat în biserica universitară “Sfânta Ana” din Varşovia: a lucra cu studenţii, viitoarea clasă conducătoare a ţării, trebuia să fie foarte angajant…

Părintele Jerzy nu-mi vorbea despre acest aspect al muncii sale, dar foştii studenţi care au frecventat biserica “Sfânta Ana” spunea că părintele Jerzy a fost pentru ei nu numai o călăuză spirituală, ci şi un confident, un prieten.

În acelaşi an s-a întâmplat un lucru incredibil: cardinalul Karol Wojtyla a devenit Papă…

Era dificil să cred ca Papa să fie un polonez. Dar imediat ce am aflat vestea, am mers în biserică pentru a asista la liturghia de mulţumire. Nu mi-a venit în minte atunci să mă gândesc că într-o zi aveam să-l cunosc personal.

Anul următor a fost pentru istoria Poloniei un an special…

La 1 iulie 1980, guvernul comunist a mărit preţurile la produsele alimentare dezlănţuind un val de greve. Când a început greva în oţelăriile “Huta Warszawa”, a mers să celebreze liturghia pentru siderurgişti. Şi aşa a început munca sa pastorală printre grevişti.

Anul 1980 a fost şi anul naşterii lui Solidarnosc. Eraţi îngrijorată pentru fiul dumneavoastră care stătea în capitală?

Solidarnosc a fost suprimat la 13 decembrie 1981 cu introducerea legii marţiale de către generalul Jaruzelski. Ştiam că părintele Jerzy nu era în siguranţă la Varşovia şi atunci mă rugam mult pentru el. El ajuta pe cine putea şi cum putea. N-am putut să vorbesc cu el niciodată cu calm şi mă îngrijoram tot mai mult, dar ştiam că Dumnezeu avea un plan şi va veghea asupra lui.

În timpurile stării de război părintele Jerzy devenise vestit pentru aşa-numitele “Liturghii pentru Patrie”. Dumneavoastră participaţi la aceste celebrări?

Liturghiile pentru patrie a început să le organizeze parohul, părintele Bogucki. În schimb părintele Jerzy a început să le celebreze de la 17 ianuarie 1982. La liturghii participa foarte multă lume care nu încăpea în biserică, atunci mii de credincioşi stăteau afară în picioare. În mod normal ascultam liturghiile sale pentru patrie la radio “Free Europe”: mă emoţionam auzind cuvintele fiului meu la radio. Însă, înainte de toate, eram mulţumită de acele liturghii pentru că ştiam că graţie lor atâtea persoane se converteau.

Părintele Jerzy a fost urmărit şi persecutat în diferite moduri. De ce regimul comunist era aşa de potrivnic faţă de fiul dumneavoastră?

În Biblie este scris că, atunci când este lovit păstorul, oile se vor risipi. Comuniştii luptau împotriva păstorilor Bisericii pentru a risipi turma de credincioşi; îl persecutau pe părintele Jerzy deoarece credeau că înspăimântând un preot, îi vor înfricoşa pe ceilalţi.

Când l-aţi văzut ultima dată pe fiul dumneavoastră?

A fost în luna septembrie 1984. A venit acasă fără să anunţe înainte. Nu vorbea despre el însuşi, dar ştiam că îl urmăreau: chiar şi de la ferestrele casei noastre am putut să vedem maşinile cu agenţi. Însă el era curajos, chiar dacă era slab din punct de vedere fizic. Mi-a lăsat reverenda ca s-o cârpesc spunând: “O voi lua data viitoare. Dacă nu, vei avea o amintire de la mine”. În schimb, salutându-ne a spus: “Vă rog: dacă mor, să nu plângeţi pentru mine”. Am rămas împietrită, pentru că niciodată nu mi-a vorbit în acest mod.

V-a venit în minte vreodată că fiul dumneavoastră preot va putea să moară ca martir?

Desigur că nu. Însă astăzi cred că, tocmai devenind preot, trebuia să ştie că ar fi putut să moară ca un martir, pentru că martiriul este înscris în vocaţia sacerdotală.

(După L’Osservatore romano, 5 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa:ercis.ro

Exprimaţi-vă opinia