Papa Francisc, la Sf. Liturghie cu membrii Curiei Romane pentru a sărbători Jubileul Milostivirii, sărbătoarea Catedrei Sf. Apostol Petru, 22 februarie 2016 – AFP

RV 22 feb 2016. Sfântul Părinte Papa Francisc a celebrat luni, 22 februarie 2016, în bazilica vaticană, o Sfântă Liturghie împreună cu membrii Curiei Romane și angajații instituțiilor legate de Sfântul Scaun pentru a celebra împreună Jubileul milostivirii. Pornind de la evanghelia sărbătorii ”Catedra Sf. Apostol Petru”, papa Francisc a subliniat că ”privirea și gândurile noastre trebuie să fie mereu ațintite spre Isus Cristos, începutul și sfârșitul oricărei activități a Bisericii”.

Manifestările prilejuite de jubileul Curiei Romane au început în Aula Paul al VI-lea din Vatican la ora 8.30, când a avut loc rugăciunea canonică a Orei a Treia, urmată de meditația preotului iezuit Marko Ivan Rupnik. Din Aula Paul al VI-lea, participanții – laici, persoane consacrate, preoți, episcopi și cardinali – au format o procesiune care a trecut prin Poarta Sfântă pentru a intra în bazilica Sfântul Petru la celebrarea euharistică prezidată de papa Francisc la 10.30. Lecturile biblice ale Sfintei Liturghii au fost proclamate în engleză și italiană, în timp ce intențiile de la Rugăciunea Credincioșilor, în spaniolă, franceză, chineză, portugheză și germană.

Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica Sfântului Părinte:

«Sărbătoarea liturgică a Catedrei sfântului Petru ne adună împreună pentru a celebra Jubileul Milostivirii drept comunitate în serviciul Curiei Romane, a Guvernatoratului și a Instituțiilor legate de Sfântul Scaun. Am trecut pragul Porții Sfinte și am ajuns la mormântul sfântului apostol Petru pentru a face profesiunea noastră de credință. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu iluminează în mod special gesturile noastre.

În acest moment, fiecăruia dintre noi Domnul Isus îi repetă întrebarea: „Dar voi, cine spuneți că sunt eu?”(Mt 16,15). O întrebare clară și directă, din fața căreia nu este posibil să fugim sau să rămânem neutri și nici să delegăm răspunsul altcuiva. Însă în ea nu este nimic inchizitoriu, chiar mai mult de atât, este plină de iubire. Iubirea unicului nostru Învățător ne cheamă astăzi să ne reînnoim credința în El, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu și Domn al vieții noastre. Iar primul chemat să-și reînnoiască profesiunea de credință este Succesorul lui Petru, care poartă cu sine responsabilitatea întăririi în credință a fraților.

Să lăsăm harul să plasmeze din nou inima noastră pentru a crede și să deschidă gura noastră pentru a împlini profesiunea de credință și a obține mântuirea. Să ne însușim, așadar, cuvintele lui Petru: „Tu ești Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu!”(Mt 16,16). Gândul și privirea noastră să fie fixate asupra lui Isus Cristos, începutul și sfârșitul oricărei activități a Bisericii. El este fundamentul și nimeni nu poate pune unul diferit. El este „piatra” pe care trebuie să construim. O amintește cu cuvinte expresive sfântul Augustin când scrie că Biserica, chiar agitată și zguduită de evenimentele istoriei, „nu se prăbușește, pentru că este fondată pe piatră, din care derivă și numele de Petru. Nu piatra își trage numele de la Petru, ci Petru își trage numele de la piatră; așa cum numele de Cristos nu derivă din creștin, ci numele de creștin derivă din Cristos. Piatra este Cristos, pe fundamentul căreia și Petru a fost edificat”.

„Din această profesiune de credință derivă, pentru fiecare dintre noi, îndatorirea de a corespunde chemării lui Dumnezeu”, a spus Papa în continuarea predicii sale, explicând: „În primul rând Păstorilor li se cere să-l aibă ca model pe însuși Dumnezeu care se îngrijește de turma sa. Profetul Ezechiel a descris modul în care acționează Dumnezeu; El merge în căutarea oii pierdute, o întoarce pe cea rătăcită la staul, leagă rănile celei zdrobite și o îngrijește pe cea bolnavă (Ez 34,16). Un comportament care este semn al unei iubiri ce nu cunoaște limite. Este o decizie fidelă, constantă, necondiționată pentru ca milostivirea divină să ajungă la toți cei care au mai mare nevoie. Însă, nu trebuie să uităm că profeția lui Ezechiel pornește de la constatarea deficiențelor păstorilor poporului lui Israel. Prin urmare nouă, celor chemați să fim Păstori în Biserică, ne face bine să ne lăsăm iluminați, purificați, transformați și pe deplin reînnoiți în misiunea noastră de Bunul Păstor. Și în locurile în care ne desfășurăm misiunea să simțim, să cultivăm și să practicăm un puternic sentiment pastoral mai ales față de persoanele pe care le întâlnim zilnic. Nimeni să nu se simtă neglijat sau maltratat, ci fiecare să poată experimenta, mai ales aici, grija iubitoare a Bunului Păstor.”

„Suntem chemați să fim colaboratorii lui Dumnezeu într-o acțiune atât de fundamentală și de unică precum mărturisirea –  prin existența noastră – a forței harului care transformă și a puterii Duhului care reînnoiește. Să-i permitem Domnului să ne elibereze de orice tentație care ne îndepărtează de la esența misiunii noastre și să redescoperim frumusețea profesării credinței în Domnul Isus. Fidelitatea față de minister se conjugă bine cu milostivirea pe care voim să o experimentăm. De altfel, în Sfânta Scriptură fidelitatea și milostivirea formează un binom inseparabil. Unde se află una acolo este și cealaltă și tocmai în reciprocitatea și complementaritatea lor se poate constata prezența însăși a Bunului Păstor. Fidelitatea care ni se cere constă în a acționa după inima lui Cristos. După cum am ascultat în cuvintele apostolului Petru, trebuie să paștem turma cu ‘suflet generos’ și să devenim un ‘model’ pentru toți. În acest mod, ‘când va apare păstorul suprem’ vom primi ‘cununa măririi care nu se veștejește’ (1 Pt 5,4)».

(rv – A. Mărtinaș – I. Ursuleac)

Liberă, generoasă, disponibilă, care se deschide față de ceilalți: aceasta este Biserica pentru pr. Marko Ivan Rupnik, teolog iezuit, care în Aula Paul al VI-lea a ținut meditația de pregătire la Jubileul milostivirii pentru Curia Romană și angajații instituțiilor legate de Sfântul Scaun. Ca și la Sfânta Liturghie celebrată de papa Francisc, la rugăciunea și meditația din Aula Paul al VI-lea au participat angajații laici și rudele acestora, alături de preoți, persoane consacrate și episcopi care își desfășoară apostolatul în oficiile de slujire ale Curiei Romane.

Credința noastră, a subliniat pr. Rupnik, înseamnă ”primirea unei vieți” iar îndatorirea Bisericii este întocmai aceea de a arăta ce fel de har și ce bunătate ne-au fost dăruite, de a arăta lumii lucrarea pe care Dumnezeu a împlinit-o în noi.
”Într-un anumit fel, nu atât Curia Romană, dar orice Curie, în general, riscă să cadă în ispita de a asuma un caracter un pic para-statal, para-imperial, ca în trecut. Este o ispită înspăimântătoare pentru că aceasta strecoară în inimă funcția, structura, instituția, individul care este «în funcție de»”.

Ar fi un adevărat scandal, a continuat preotul iezuit, dacă ”arătăm lumii că trăim creștinismul ca pe o realitate individuală”. Biserica se distinge ”printr-un anume fel de a se structura, de a conduce, de a direcționa, de a gestiona”, un mod de a face care înseamnă comuniune, înseamnă incluziune. ”Nimeni nu va porni la drum pe urmele unei Biserici bine organizate”, dar o va face în fața unei ”Biserici frumoase”, care prin gesturile și cuvintele ei va reuși să-L scoată în evidență pe Altcineva, pe Fiul, mai mult, prin Fiul, pe Tatăl”. ”Ce frumos este când auzi pe cineva spunându-ți că a avut de a face cu o Curie oarecare și mărturisește: «știi, am găsit acolo oameni liberi, liberi de ei înșiși, care se oferă, disponibili, generoși, care se deschid». Și sunt mulți, dar e necesar să iasă la vedere!”

Aceasta este, în fond, misiunea Bisericii, ”să acopere distanța dintre noi și omul nostru contemporan, rănit ca noi, suferind ca noi, încercat ca noi: pe cât vom fi încercați ca toți ceilalți oameni, pe atât vom fi mai milostivi, pentru că aceasta este preoția lui Cristos. El a fost încercat în toate pentru a fi preot milostiv. Și în acest fel vom atrage persoanele spre dorința unei vieți noi”.

Pe de altă parte, Domnul este ”singurul care poate acoperi distanța care separă omul pierdut, păcătos, mort, de Dumnezeul cel viu”. Omul, de unul singur, nu poate să o facă: capacitatea lui Dumnezeu de a ne ajunge este însăși identitatea lui Dumnezeu față de noi și față de creație, adică milostivirea. Făcând referință la diferite texte biblice, teologul iezuit s-a oprit îndelung la pagina evangheliei după Ioan în care Isus se prezintă ca vița cea adevărată, iar pe Tatăl, ca pe viticultor. Viața de fiecare zi, a remarcat preotul la meditație, devine locul în care, cel care a fost atins de milostivire, o revelează celorlalți, tocmai pentru că trăiește viața care înseamnă comuniune, adică incluziunea celorlalți.
”Dacă trece prin noi această viață a lui Dumnezeu, omul este capabil să aducă roade care rămân, este capabil să înfășoare munca sa în iubirea care rămâne pentru totdeauna, pentru că se întoarce la Tatăl: ceea ce omul poate să reveleze este umanitatea sa îndumnezeită în Cristos”.

(rv – A. Dancă)

Exprimaţi-vă opinia