„Milă voiesc, iar nu jertfă“

Publicatla 25 January 2016

papa

Papa Francisc a proclamat anul 2016 ca pe un Jubileu al Milostivirii, care marchează un „timp special“, considerat de creştini sfînt, în care toţi cei care îşi regretă sincer păcatele prin spovedanie primesc mîngîierea milostivirii divine. Milostivirea, explică Papa Francisc, merge mai departe decît iertarea, întrucît e un gest de consolare care îl învăluie pe cel care a greşit, precum tatăl din parabola fiului risipitor. Mai mult, milostivirea vindecă. Iertarea poate fi strict omenească („te iert, dar nu te uit“). Milostivirea care vindecă este, în schimb, rodul singular al acţiunii divine.

Acest  „eveniment jubiliar“ este marcat şi de apariţia simultană, în mai multe limbi, a cărţii Numele lui Dumnezeu e Milostivirea – în fapt, un dialog al Papei Francisc cu Andrea Tornielli. În limba română, cartea a apărut la Editura Trei. Este de sperat că apariţia lucrării la o editură neconfesională îi va asigura o audienţă mai largă decît sfera creştinilor practicanţi. De altfel, nu este prima carte de interviuri cu Papa Francisc care apare în româneşte la o editură fără profil confesional.

Secolul al XX-lea a fost, de altfel, unul în care catolicismul a descoperit mesajul milostivirii. Începînd cu Papa Ioan al XXIII-lea, care a deschis Conciliul Vatican II atribuindu-i Bisericii folosirea „leacului milostivirii“ în locul „armelor rigorii“, şi continuînd cu descoperirea spiritualităţii sfintei poloneze Faustina Kowalska, care a inspirat instituirea sărbătorii „Divinei Milostiviri“ de către Ioan Paul al II-lea şi, indirect, enciclica Dives in misericordia, catolicismul contemporan a subliniat figura maternă şi caritabilă a Bisericii în locul anatemelor şi excomunicărilor. Este, probabil, unul dintre paradoxurile Bisericii acela că a ales mesajul milostivirii exact în epoca răspîndirii de masă a secularismului, indiferenţei religioase şi ateismului. Secole de-a rîndul, Biserica a îndrumat sufletele cu mesajul judecăţii şi al rigorii. În schimb, exact în momentul cînd Biserica a încetat să mai fie frecventată de creştinii tot mai secularizaţi şi mai „culturali“, şi-a reamintit mesajul evanghelic al tatălui milostiv care-l primeşte cu braţele deschise, cu emoţie paternă pe fiul risipitor întors acasă. Biserica şi-a amintit că numai divinitatea poate alege calea milostivirii. Oamenii aleg de obicei calea „fratelui mai mare“, care îl condamnă pe fratele păcătos şi ar dori să-l supună la umilinţe şi mortificări pentru a-l  „îndrepta“. În comentarea parabolei fiului risipitor, Papa Francisc îi propune, de aceea, Bisericii să-i întîlnească pe păcătoşi  „cu acea iubire viscerală care este milostivirea lui Dumnezeu“, ieşind din sine şi organizînd un „spital de campanie“ pentru vindecarea sufletelor rănite de păcat.

Papa Francisc reia în acest dialog şi o parte din temele sale de reflecţie mai vechi, cum ar fi deosebire dintre depravarea care corupe şi pietrifică inima, sporind autosuficienţa, şi păcatul care lasă o uşă deschisă spre salvare, cum era cel din inima lui Zaheu, Nicodim sau tîlharul cel bun. Papa distinge şi între milostivirea divină şi compasiune, care este un sentiment mai uman, de participare la suferinţa altuia. Pe de altă parte, compasiunea „te implică“ în suferinţa celuilalt, şi este şi sentimentul pe care Isus l-a manifestat, ca om, de fiecare dată cînd a întîlnit în cale oameni suferinzi. Papa recomandă, de aceea, compasiunea tuturor credincioşilor, „pentru a învinge globalizarea indiferenţei“. Desigur însă, nu de pe poziţii condescendente, ci cu conştiinţa propriului păcat, care te ajută să te simţi solidar cu orice alt om. Papa predică o evanghelie a milostivirii care respiră ceva din prospeţimea mesajului lui Isus. La rîndul ei, insistenţa „doctrinară“ de a defini milostivirea ca pe „primul [şi cel mai important] atribut al lui Dumnezeu“, care le subordonează pe toate celelalte, transmite un mesaj eliberat de o parte dintre poverile dogmatice care îi ţin departe pe mulţi contemporani de mesajul lui Isus.

În esenţă, Papa Francisc invită, în această carte, la o reaşezare a creştinismului pe temelia cuvintelor şi a acţiunilor lui Isus, care manifestă bunătatea şi milostivirea Tatălui. Un creştinism care nu mai este ursuz, posomorît şi blocat intelectual (sau ideologic) în maniheisme morale şi condamnări mai mult sau mai puţin subtile. Anul Sfînt al Milostivirii este şi o invitaţie la descoperirea acestui „nou“ creştinism – în fapt, inaugurat în secolul I, chiar de fondatorul religiei în discuţie. Cartea este, în egală măsură, o invitaţie pentru Biserică de a adopta un spirit pastoral, în locul celui juridic al învăţaţilor legii, şi de a-şi aminti de vocaţia ei maternă universală.

Tereza-Brînduşa PALADE

sursa: observatorcultural.ro

Exprimaţi-vă opinia