(n.tr.: din The Book of All Saints, „Cartea tuturor sfinților”, o colecție de revelații private ale Adriennei von Speyr despre viețile interioare ale unor sfinți din istoria Bisericii, redate în scris de confesorul său, Hans Urs von Balthasar.)

El e simultan inteligent și umil. Umilința sa îl face în mod constant să ridice întrebări în legătură cu lucrurile pe care le descoperă în munca sa personală. Iar inteligența îl face să adere ferm la un lucru odată ce a ajuns să-l cunoască pe deplin. El reflectează și formulează până când ajunge la punctul în care noi intuiții par false sau forțate. A ajuns să se împace cu aceste lucruri. Umilința sa îl predispune la accepta ideile și formulele altora în mod aprioric, pe când inteligența sa îl face să păstreze distanța, să fie critic și să identifice precis erorile.

Rugăciunea lui se află, într-un fel, în aceeași dilemă. Este o rugăciune zeloasă, umilă și, mai presus de orice, extrem de scrupuloasă: în pregătire, în atenția față de circumstanțe, dar și în tandrețe. Pentru un bărbat, el este foarte tandru. El cunoaște o rugăciune care nu este nici aridă, nici plină de consolări, o rugăciune ce rămâne constantă. Simplul fapt de a reuși să se roage este trăit de el ca o binecuvântare, iar acest lucru îl face să rămână la același nivel, într-un fel ușor pedant. Este complet copleșit de uimire, atât față de sine cât și față de Dumnezeu care se revelează în acest mod. Această constanță pe care o caută îi oferă acces la Dumnezeu. Dumnezeu îi permite să ducă liber viața de rugăciune și astfel îl ține în anumite limite, pentru că observă tandrețea rugăciunii sale și pentru că nu are nevoie de nimic special de la el în această privință, ci întâi de toate în cea a dezvoltării doctrinei. Harul discret pe care i-l oferă Dumnezeu în rugăciune îi oferă un sentiment de pace în timpul acestui act. Vasile ar fi suspicios dacă ar avea această pace prin propriile puteri. Dar el știe că o primește ca dar pe care Dumnezeu i-l oferă mereu în rugăciune. Iar el nu ar putea să reziste agitației  sufletești care ar fi provocată de munca sa dacă Dumnezeu l-ar plimba prea puternic între ariditate și prezență tangibilă.

Rugăciunea îi permite astfel să găsească echilibrul dintre știință și umilință. Rugăciunea este cea care întotdeauna îi oferă calea de a ieși din această dilemă, criteriul a ceea ce este corect și ceea ce este fals. Îi oferă puterea de a-și apăra ideile și de a intra în bătălie împotriva noilor idei false. Rugăciunea îi echilibrează existența și reacțiile. Dumnezeu îi oferă știință în rugăciune – pentru că este un act umil – iar apoi îi permite să ducă în mod smerit certitudinile în munca sa. Dacă Vasile nu ar fi fost un astfel de om al rugăciunii, el ar fi o persoană a incertitudinii extreme. Umilința sa ar degenera foarte repede în disperare și tendințe maladive; inteligența sa s-ar transforma ușor în prea mare siguranță de sine. Rugăciunea este pentru el mijlocul care „leagă” totul. Tocmai pentru că el cunoaște instabilitatea talentului său, își dă seama zilnic că nu poate să se bazeze deloc pe sine, ci doar pe Dumnezeu. Astfel, în ciuda pendulării între ezitare și certitudine, el poate să își îndeplinească sarcina într-un mod complet sistematic.

În munca sa, el întotdeauna ajunge la o propoziție a cărei concluzie o îmbrățișează ca pe o achiziție. Dar această concluzie trebuie să fie adusă mereu, prin rugăciune, într-o zonă a certitudinii și a păcii, înainte de a putea fi inclusă în munca sa.

Este foarte binevoitor cu oamenii; dar pentru că e chemat să fie teolog, el trebuie să fie ferm în ideile sale. Acest lucru îi taie legăturile cu anumiți oameni. În chestiuni ecleziale importante, el nu cunoaște compromisul; știe că tot ceea ce stabilește trebuie să fie de neclintit pe termen lung. Rugăciunea este cea care îl învață acest lucru. El simte că nu are dreptul să lege o prietenie dacă nu s-a găsit și testat un consens în privința doctrinei Bisericii. Altfel, el ar simți că și-ar trăda misiunea. El își ia misiunea în serios, într-un mod aproape solemn. Este dur atunci când o apără. Nimeni nu ar trebui să-i sugereze că el nu ar cunoaște adevărul. Se simte ca un Părinte al Bisericii.

Regulile sale arată același echilibru ca și studiile sale. Dar le formulează, în mare, pe baza propriilor intuiții. Le testează pe sine însuși pentru a vedea ce este bun. În acest sens, el este complet diferit de Ignațiu, care oferă sfaturile ce par potrivite fiecărei persoane în parte. Ceea ce îl leagă pe Vasile de Ignațiu este primatul pietății, o anumită raționalitate, posibilitatea perseverenței și umilința rugăciunii.

Traducere: AV

sursa: e-communio.ro

Exprimaţi-vă opinia