RV 14 dec 2015. Speranța în milostivirea lui Dumnezeu deschide orizonturile și ne face liberi, în timp ce rigiditatea clericală închide inimile și face mult rău. Este, pe scurt, ceea ce a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată luni, 14 decembrie 2015, în capela reședinței sale din Casa ”Sf. Marta”.

Comentând lecturile biblice ale zilei de luni, în cea de-a treia săptămână din Advent (Num 24,2-7.15-17 și Mt 21,23-27), papa Francisc a vorbit mai întâi de profeția lui Balaam. Cartea Numerilor ne vorbește de un profet, Balaam, care a fost angajat de un rege ca să arunce blesteme asupra Israelului. Profetul Balaam, a observat papa Francisc la predică, ”avea defectele lui, chiar păcate, pentru că toți avem păcate, toți. Cu toții suntem păcătoși. Dar să nu vă fie teamă”, a continuat pontiful, ”Dumnezeu este mai mare decât păcatele noastre”. De-a lungul drumului, profetul se întâlnește cu îngerul Domnului și își schimbă inima. ”El nu-și schimbă partea”, dar ”trece de la eroare la adevăr și spune ceea ce vede”. Poporul lui Dumnezeu locuia în corturi, în mijlocul pustiului, iar ”el, dincolo de deșert, vede fecunditatea, frumusețea, biruința”. Își deschide inima, ”se convertește” și ”vede departe, vede adevărul”, pentru că ”cine are bună voință vede întotdeauna adevărul”. Este un adevăr care dă speranță. ”Speranța este această virtute creștină pe care noi o avem ca pe un mare dar al Domnului și care ne face să vedem departe, dincolo de problemele, suferințele, greutățile și păcatele noastre”. Ne face să vedem ”frumusețea lui Dumnezeu”.
Papa Francisc: «Când sunt cu o persoană care are această virtute a speranței și este într-un moment greu al vieții sale – fie o boală sau o preocuparea pentru un fiu sau o fiică sau unul din familie sau orice altceva – dar are această virtute, în mijlocul durerii are ochiul pătrunzător, care libertatea de a vedea mai departe, mereu mai departe. Aceasta este speranța. Aceasta este profeția pe care astăzi Biserica ne-o dăruiește: ne vrea femei și bărbați de speranță, chiar și în mijlocul problemelor. Speranța deschide orizonturile, speranța eliberează, nu este sclavă, găsește întotdeauna un loc în care să rezolve o situație».

În Evanghelia zilei, mai marii preoților îl întreabă pe Isus cu ce autoritate își desfășoară activitatea. ”Nu au orizonturi”, a remarcat Pontiful, ”sunt oameni închiși în calculele lor”, ”robi ai propriei rigidități”. Iar calculele umane ”închid inima, închid libertatea”, în timp ce ”speranța ne face să fim mai ușori”.
Papa Francisc: «Cât de frumoasă este libertatea, mărinimia, speranța unui om și a unei femei de Biserică. În schimb, cât de urâtă și cât rău face rigiditatea unei femeie sau a unui om de Biserică, rigiditatea clericală, care nu are speranță. În acest An al Milostivirii s-au deschis aceste două căi: cine are speranță în milostivirea lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu e Tată, că Dumnezeu iartă întotdeauna dar iartă totul, că dincolo de pustiu se află îmbrățișarea Tatălui, iertarea; și, pe de altă parte, cei care se refugiază în propria sclavie, în propria rigiditate, și nu știu nimic despre milostivirea lui Dumnezeu. Aceștia erau cărturarii, cei care aveau studii, dar știința lor nu i-a mântuit».

La încheierea predicii sale papa Francisc a povestit un eveniment din 1992 care a avut loc la Buenos Aires în timpul unei Sfinte Liturghii pentru cei bolnavi. Spovedea credincioșii de câteva ore când a venit o femeie înaintată în vârstă, peste 80 de ani, dar ”cu ochi care vedeau mai departe, cu acești ochi plini de speranță”:
Papa Francisc: «Și eu i-am spus: ”Bunică, dumneavoastră veniți să vă spovediți?” Pentru că eu mă ridicasem ca să plec. ”Da”, mi-a răspuns ea. ”Dar dumneavoastră nu aveți păcate”, am reluat eu. Dar ea mi-a spus: ”Părinte, toți avem păcate”. ”Dar oare Domnul nu le iartă?”. ”Dumnezeu iartă totul”, mi-a spus ea. Dumnezeu iartă totul. ”Și cum știți acest lucru?”, am întrebat mai departe. ”Pentru că dacă Dumnezeu nu ar ierta totul, lumea nu ar mai exista”. În fața acestor două persoane – cea liberă, cu speranță, care îți aduce milostivirea lui Dumnezeu, și cea închisă, legalistă, egoistă, robul propriei rigidități – să ne amintim de această lecție pe care mi-a dat-o această bunică ultra-octogenară, portugheză: Dumnezeu iartă totul, El așteaptă numai ca tu să te apropii».

(rv – S. Centofanti – A. Dancă)

 

Exprimaţi-vă opinia