A doua predică de Advent, ținută de părintele Cantalamessa: Sfinții sunt asemenea florilor: nu există doar cele de pus pe altar. – OSS_ROM

RV – 11 decembrie 2015.  Părintele Raniero Cantalamessa, predicatorul Casei Pontificale, a ținut în cursul dimineții  de vineri, 11 decembrie, cea de-a doua predică din Advent, în prezența Sfântului Părinte papa Francisc.Reuniți în Capela Redemptoris Mater, din Palatul Apostolic, cardinali, arhiepiscopi și episcopi, secretari de Congregații, prelați ai Curiei romane și ai Vicariatului de Roma, superiori generali și procuratori ai ordinelor religioase aparținând Capelei pontificale au avut prilejul să reflecteze asupra meditației “Cristos, lumina lumii”, privind constituția dogmatică “Lumen gentium”.

Prima predică din Advent, ținută la 4 decembrie, a propus meditația “Biserica trupul și mireasa lui Cristos”. Cea  de-a doua predică, de vineri, 11 decembrie, s-a oprit asupra chemării universale la sfințenie, urmând ca a treia și ultima predică din timpul Adventului 2015 să fie dedicată doctrinei despre Preacurata Fecioară Maria.

Vorbind despre apelul la sfințenie, conținut în capitolul V al Constituției dogmatice despre Biserică “Lumen gentium”, părintele Cantalamessa a subliniat că apelul la sfințenie este cea mai necesară și mai urgentă realizare a Conciliului, fără acesta toate celelalte împliniri ale Conciliului fiind sau imposibile sau inutile.

P. Cantalamessa: “Acesta riscă în schimb să fie cel mai uitat, din moment ce este cerut și solicitat doar de Dumnezeu și de conștiință, nefiind rezultatul unor presiuni sau interese din partea unor membri ai Bisericii. Uneori se are impresia că, în unele medii și familii religioase, după conciliu, s-au făcut mai multe eforturi în “declararea de sfinți” decât în “a deveni sfinți”, adică s-au implicat mai mult în ridicarea la cinstea altarelor a propriilor fondatori sau confrați decât în a le imita exemplele de viață și  virtuțile”.

Predicatorul Casei Pontificale a indicat ce anume trebuie făcut pentru eliberarea conceptului de sfințenie de teama și frica pe care le inspiră, “din cauza unei idei greșite pe care ne-am făcut-o despre aceasta”.

P. Cantalamessa: “Sfințenia poate comporta fenomene și încercări extraordinare, dar nu se identifică cu aceste aspecte. Dacă sunt cu toții chemați la sfințenie, este pentru că – înțeleasă în mod corect – aceasta este la îndemâna oricui, face parte din normalitatea vieții creștine. Sfinții sunt precum florile: nu există doar acelea care sunt puse pe altar. Câte dintre acestea nu înfloresc și mor ascunse, după ce au parfumat în tăcere aerul dimprejur. Câte astfel de flori ascunse au înflorit și continuă să înflorească mereu în Biserică, fără să ajungă la altare!”

Explicând faptul că motivația de fond a sfințeniei este clară încă de la început, constând în sfințenia lui Dumnezeu, atribut principal al dumnezeirii la imitarea căruia suntem chemați, părintele Cantalamessa a reliefat că, odată cu Cristos, mediatorii sfințeniei lui Dumnezeu nu mai sunt locuri, rituri sau legi, ci însăși persoana lui Isus Cristos.

P. Cantalamessa: “În Isus Cristos, suntem atinși de sfințenia însăși a lui Dumnezeu și nu de un îndepărtat ecou al acesteia. (…) Există două modalități prin care, pe de o parte, întrăm în contact cu sfințenia lui Cristos și, pe de altă parte, aceasta ni se comunică: prin asumare și prin imitare. Dintre aceste două modalități, cea mai importantă este prima, care se împlinește în credință și prin sacramente. Sfințenia este, înainte de toate, dar și har, fiind opera întregii Sfinte Treimi. Căci, potrivit Apostolului Paul, noi îi aparținem lui Cristos mai mult decât ne aparținem nouă înșine (cf. 1 Cor 6, 19-20)

În cea de-a Doua Predică de Advent, dedicată chemării universale la sfințenie, predicatorul Casei Pontificale nu a ezitat să explice că alternativa la sfințenie este falimentul, spunând:

P. Cantalamessa: “Așadar, dacă noi suntem ‘chemați să fim sfinți’, dacă suntem ‘sfinți prin vocație’, atunci este clar că vom fi persoane autentice, reușite, în măsura în care vom fi sfinți. Altfel, vom fi faliți. Opusul stării de sfințenie nu este păcatul ci falimentul. În viață se poate eșua în diferite moduri, însă sunt falimente relative, care nu compromit esențialul; însă, în acest caz se eșuează în mod radical în privința a ceea ce o persoană este nu doar în ceea ce o persoană face.

Avea dreptate Maica Tereza când întrebată de un jurnalist cum se simțea aclamată sfântă de întreaga lume. Ea a răspuns: ‘Sfințenia nu este un lux, este o necesitate’.”

RV/AM

Exprimaţi-vă opinia