martini cred

 

Arhidieceza Bisericii din Milano, Italia, având cel mai mare număr de credincioși din Europa este încă profund legată sufletește de moștenirea păstorului lor, Cardinalul iezuit Carlo Maria Martini. Joi, 22 octombrie 2015, la Centrul Cultural al iezuiților San Fedele va fi lansat primul volum din Opera Omnia dedicată acestui prolific vestitor al Cuvântului. Efortul susținut de a aduce periferiile existențiale și sociale în inima megalopolei prin predicare, Exerciții Spirituale și intervenții publice, au făcut ca figura sa să rămână, la trei ani de la moarte, una de referință în întreaga Biserică Catolică. Cu prilejul publicării acestor volume Papa Francisc a redactat o Prefață a primului volum intitulat: Catedra pentru cei care nu cred [Le cattedre dei non credenti], pe care o și prezentăm, mai jos, în traducere românească. Lectura acestui text este binevenită pentru a cunoaște modelul de păstor pe care Papa Francisc îl are înaintea ochilor: un om la frontierele culturale și umane ale societății din care facem parte. În contextul discuțiilor legate de Sinodul despre familie, acest text este binevenit deoarece surprinde, în mod admirabil, carismele și astăzi necesare pentru un bun păstor: acțiunea în spiritul sinodalității, disponibilitatea de a asculta și întemeierea curajoasă în Cuvânt. În țară, cărțile Cardinalului sunt sunt publicate la diferite edituri, iar cartea În ce cred cei care nu cred?, apărută în 2011 la editura Polirom, a fost un adevărat succes.

 

Papa Francisc

 

Prefață

Moștenirea pe care a lăsat-o cardinalul Martini este un dar prețios. Viața sa, operele și cuvintele sale au dat speranță și au susținut multe persoane în căutările lor. Câți dintre noi, în Argentina, „la capătul lumii” am făcut Exercițiile Spirituale inspirându-ne din scrierile sale! Bărbați și femei având crezuri diferite, nu doar din mediul creștin, au găsit și continuă să găsească încurajare și lumină în reflexiile sale. Avem așadar responsabilitatea de a valorifica acest patrimoniu, astfel încât el să poată în continuare să alimenteze acele parcursuri de creștere și să suscite o pasiune autentică pentru îngrijirea acestei lumi. În această perspectivă doresc să subliniez trei aspecte pe care le consider deosebit de relevante cu privire la figura acestui cardinal.

Primul punct privește atenția pentru promovarea în cadrul comunității ecleziale a stilului sinodal, atât de dorit de Conciliul Vatican al II-lea. Pe de o parte, aceasta înseamnă, să existe o atitudine de ascultare și de discernământ cu privire la ceea ce Duhul Sfânt mișcă în conștiința poporului lui Dumnezeu, în cele mai diverse componente ale sale; iar, pe de altă parte, să existe grija pentru ca diferențele să nu degenereze într-un conflict destructiv. Fără a avea teamă de unele tensiuni, sau chiar de unele contestații, pe care orice îndrăzneală profetică le aduce cu sine („pro veritate adversa diligere”, „ pentru adevăr să iubești până și împotrivirile” era de altfel deviza sa episcopală), cardinalul a încercat întotdeauna să deturneze orice încărcătură destructivă și, cu sensibilitate și dragoste pentru Biserică, să o transforme în prilej pentru schimbare și pentru creștere în comuniune. Chiar în situații de contrast, el a evitat mereu contrapoziția, care nu duce la nici o soluție, gândind, mai curând, în mod creativ și în termeni de alternative. Nu dorea să facă nici o concesie modei sau cercetărilor sociologice, dar avea o singură întrebare de fond: „În ce fel Isus Hristos, viu în Biserică, este astăzi izvor de speranță”, și astfel și-a asumat cu fidelitate misiunea Bisericii de a vesti milostivirea și adevărul.

În același timp, era conștient de prezența în Biserică a unor sensibilități diferite în raport cu contextele culturale diversificate, de existența unor aspecte ce nu pot fi integrate fără o dezbatere umilă și liberă. Susținea ca fiind mai mult decât necesară existența unui instrument de confruntare universală și autoritară pentru a aborda temele: „cu libertate, prin exercițiul deplin al colegialității episcopale, în ascultarea Duhului Sfânt și privind la binele comun al Bisericii și al întregii umanități”. Când voința lui Dumnezeu este căutată, întotdeauna există puncte de vedere diferite și de aceea trebuie găsite locuri propice pentru ascultarea Duhului ca El să poată lucra în profunzime, ceea ce, de altfel, se poate și experimenta cu ocazia Sinodului despre Familie. Cu acest stil de dialog pastoral și spiritual, cardinalul Martini a urmărit implicarea nu numai a membrilor comunității ecleziale. A căutat de asemenea, în mod susținut, să-i întâlnească și pe aceia care nu se recunoșteau automat în comunitatea creștină. Și aceasta este o a doua trăsătură a cardinalului pe care doresc să o subliniez. El a mers cu privirea dincolo de hotarele unanim acceptate, favorizând o Biserică misionară „ieșind” și nu închisă în ea însăși, lăsând să iasă la suprafață mesajul universal al Evangheliei, purtătoare de lumină și de inspirație pentru orice persoană. Cel mai semnificativ exemplu având și o rezonanță universală a fost Catedra pentru cei care nu cred care, pe bună dreptate, este prezentată în acest prim volum din Opera Omnia.

Inițiativa s-a născut din convingerea că toți, credincioșii și necredincioșii, suntem în căutarea adevărului și nu putem să dăm nimic drept sigur. Orice credincios poartă în adâncul său amenințarea necredinței și orice necredincios are în sine sămânța credinței: locul de întâlnire este disponibilitatea de a reflecta asupra unor întrebări care ne pun laolaltă.

Niciodată Martini nu a încetat să fie un creștin întrebându-se cu onestitate despre propria credință, conștient că făcând aceasta nu o împiedica, ci, din contră, întărea credința și slujirea sa de episcop chemat să păstorească turma încredințată lui. În acest fel el a întruchipat faimosul moto al lui Augustin « Vobis enim sum episcopus, vobiscum sum christianus» (Pentru voi sunt episcop, împreună cu voi sunt un creștin, Sermo 340,1). Cardinalul a intuit perfect rodnicia contribuției pe care comunitățile creștine o pot aduce astăzi în societatea civilă dacă împlinesc acest efort de mediere pe plan etic și antropologic: principiile credinței, departe de a deveni motive de conflict și de contrapoziție în conviețuirea civilă, pot și trebuie să rezulte viabile și îmbietoare și pentru ceilalți, să conducă înspre cel mai mare consens și concordie posibile și să motiveze în profunzime angajamentul pentru dreptate și pentru solidaritate.

Invitația de a „deveni aproapele” acelora care sunt dați la o parte a caracterizat magisteriul cardinalului Martini și răsunat puternic și eficace în sânul societății civile și al lumii politice, dincolo de cuprinsurile orașului Milano către care deseori se adresa în mod direct. Iată-ne, în sfârșit, ajunși la cel de-al treilea aspect, care susține și le întemeiază pe celelalte două: familiaritatea cardinalului cu Cuvântul lui Dumnezeu. În el, această competență se unea cu talentul pastoral de a ști să o comunice cu toți, credincioși și laici, intelectuali și persoane obișnuite. Și astfel el a fost pentru mulți dintre noi care i-am ascultat cuvintele sau i-am citit textele un maestru în transmiterea și prețuirea Bibliei, prezentându-o înainte de toate ca pe un dar, mai mult decât ca pe o exigență și lăsând să se ivească extraordinara ei fecunditate în maturizarea conștiințelor și culturilor. Tocmai atenția constantă la izvoarele Scripturii au făcut ca afirmațiile cardinalului Martini să nu poată să fi percepute ca niște considerații dictate de bunul simț sau de teorii politice; în îndoita lor simplitate și profunzime, acestea exprimând toată bogăția tradiției și ajungând să interpeleze orice persoană și orice popor. Îndeosebi el a reușit să indice parcursuri prin care Cuvântul și viața pot fi corelate, arătând pertinența și relevanța Cuvântului în raport cu experiența personală. În acest fel, el poate deveni un mijlocitor al convertirii, alimentând o viață mai fraternă și mai dreaptă, împiedicând adăpostirea la umbra unor siguranțe comode preambalate. În legătură cu aceasta, doresc să amintesc aici de inițiativa „Școlii Cuvântului”, pe care care cardinalul a promovat-o în scumpa lui arhidieceză din Milano, dar care s-a răspândit și în alte țări, prilejuind multora, în special tinerilor, pe care îi îndrăgea în mod deosebit, să guste noutatea permanentă care izvorăște din lectura textului biblic. Nu erau cursuri de exegeză, ci ocazii de lectură sapiențială a vieții, care au îngăduit multora să experimenteze acel foc în inimă care a încălzit și inima celor doi discipoli în drum spre Emaus. În această atitudine de ascultare și de predicare a Cuvântului, cardinalul Martini a valorizat în mod original spiritualitatea Societății lui Isus. În mod mai amplu, a sorbit din izvoarele pedagogiei ignațiene, inspirându-se îndeosebi din Exercițiile Spirituale.

El a făcut să rodească acea contribuție pe care Exercițiile Spirituale o furnizează citirii meditative a cuvântului (Lectio divina): să discerni dorința cea mai autentică și să ajungi la hotărâri concrete (discretio et deliberatio), așa încât ascultarea să nu rămână undeva în suspensie, dar să se răsfrângă asupra practicii și să transforme viața. Cardinalul a știut să se folosească cu înțelepciune de sfaturile Sfântului Ignațiu pentru a implica în rugăciune toate dimensiunile persoanei, inclusiv corporalitatea și afectivitatea, indicând calea prin care pot fi articulate, în mod adecvat, acțiunea și contemplația. Aceste trei aspecte – sinodalitatea, dialogul și fundamentul în Cuvântul lui Dumnezeu – nu epuizează, în mod sigur, actualitatea figurii cardinalului. Ar putea fi subliniate multe alte trăsături, fie printre cele cunoscute, fie pe acelea pe care o cunoaștere adâncă a operei sale ne va permite să le descoperim și să le precizăm. De aceea sunt recunoscător acelora care se implică în inițiativa de a aduna, de a ordona și de a pune la dispoziție în mod organic cantitatea mare de intervenții și de scrieri ale cardinalului Martini, situându-le în contextul lor istoric și de circumstanțe în care au fost elaborate. Astfel va fi posibil să percepem ce fel de exigențe au stat la originea lor și să înțelegem mai bine însemnătatea și dinamica lor profundă. În acest fel, datorită grupului de experți care a fost convocat pentru această muncă, se va realiza o ediție autoritară, de referință. Nădăjduiesc ca publicarea acestei Opera omnia să se desfășoare conform planului stabilit atingându-se totodată și obiectivele propuse, ca aceasta să fie o invitație continuă la reflecție comună asupra modului în care construim viitorul planetei noastre și să căutăm să împărtășim drumuri de eliberare și de speranță. Aceasta va putea fi de mare ajutor în lumea noastră atât de marcată de forțe dispersive și dezumanizante pentru a inspira o viață mai plină de sens și o conviețuire mai fraternă.

Traducere P. Lucian Lechințan, S.J.

Exprimaţi-vă opinia