04.09.2015, Vatican (Catholica) – Papa Francisc a spus că viața preoțească necesită trei ingrediente cheie: contemplația, slujirea și fraternitatea. Vorbindu-le participanților la capitlul general al Părinților de Schoenstatt, Sfântul Părinte a oferit trei recomandări, subliniind că aceste aptitudini pot fi de mare ajutor în viața preoțească. În remarcile sale, Pontiful i-a încurajat pe preoți să păstreze vie carisma care stă la temelia lor și capacitatea de a o comunica tinerilor, pentru a continua „să inspire și să susțină viața și misiunea lor”.
„Voi știți că o carismă nu este o piesă de muzeu, care rămâne intactă într-o vitrină, pentru a fi contemplată și nimic mai mult. Fidelitatea, menținerea pură a carismei, nu înseamnă în niciun fel a o închide într-o sticlă sigilată, ca și cum ar fi în apă distilată, pentru ca să nu fie contaminată de exterior. Nu, carisma nu se păstrează ținând-o deoparte; trebuie deschisă și lăsată să iasă, pentru ca să intre în contact cu realitatea, cu persoanele, cu neliniștile lor și problemele lor. Și astfel, în această rodnică întâlnire cu realitatea, carisma crește, se reînnoiește și se transformă și realitatea, se transfigurează prin forța spirituală pe care această carismă o poartă cu sine. Pr. Kentenich exprima foarte bine aceasta atunci când spunea că trebuie să stăm ‘cu urechea în inima lui Dumnezeu și cu mâna la pulsul timpului’”.
„Domnul ne așteaptă în rugăciune – vă rog, nu o lăsați -, în contemplarea Cuvântului Său, în recitarea Liturgiei Orelor. Nu este un drum bun a neglija rugăciunea sau, mai rău încă, a o abandona cu scuza unei slujiri epuizante, pentru că ‘dacă Domnul nu construiește casa, în zadar se străduiesc constructorii’ (Psalmul 127,1). Ar fi o gravă eroare a crede că se menține vie carisma concentrându-ne pe structurile externe, pe scheme, pe metode sau pe formă… Prima iubire, întoarcerea la prima iubire. Prima iubire, reînnoită în fiecare zi, în dispoziția de a asculta și de a răspunde cu generozitate îndrăgostită. În contemplație, deschizându-ne la noutatea Duhului, la surprize, să lăsăm ca Domnul să ne surprindă și să deschidă drumuri de har în viața noastră.”
Legat de slujirea celor din jur, Pontiful a spus: „Dialogul cu Dumnezeu în rugăciune ne face să ascultăm glasul său și în persoanele și în situațiile care ne înconjoară. Nu sunt două urechi diferite, una pentru Dumnezeu și cealaltă pentru realitate. Când suntem cu frații noștri, în special cu aceia care în ochii noștri sau ai celor ai lumii sunt mai puțin plăcuți, ce anume vedem? Ne dăm seama că Dumnezeu îi iubește, că au același trup pe care Cristos l-a asumat sau rămân indiferent în fața problemelor lor? Ce anume îmi cere Domnul în situația aceea? A tasta pulsul realității cere contemplația, raportul familial cu Dumnezeu, rugăciunea constantă și de atâtea ori plictisitoare, care însă ajunge în slujire. În rugăciune învățăm să nu trecem mai departe în fața lui Cristos care suferă în frații Săi. În rugăciune învățăm să slujim.”
„Preotul pe de o parte trebuie să urce în turnul de strajă al contemplației pentru a intra în inima lui Dumnezeu, pe de altă parte trebuie să se înjosească… în slujire și să spele, să îngrijească și să panseze rănile fraților săi. Atâtea răni mortale și spirituale, care îi țin întinși în afara drumului vieții. Să-i cerem Domnului să ne dea o spinare ca a sa, puternică pentru a lua asupra noastră pe cei care nu au speranță, pe cei care par că s-au rătăcit, pe cei cărora nu li se dedică nici măcar o privire… Fără îndoială, este o misiune exigentă, care devine tolerabilă și chiar frumoasă cu fraternitatea sacerdotală. Vă rog, niciodată singuri. Slujirea prezbiterală nu se poate concepe în mod individual, sau, mai rău încă, individualist.”
„Fraternitatea este o mare școală de ucenicie. Presupune o mare dăruire de sine lui Dumnezeu și fraților, ne ajută să creștem în caritate și în unitate și face în așa fel încât mărturia noastră de viață să fie mai rodnică. Nu noi suntem cei care îi alegem pe frații noștri, dar e adevărat, noi suntem cei care putem face opțiunea conștientă și rodnică de a-i iubi așa cum sunt, cu defecte și virtuți, cu limite și potențialități. Vă rog, în comunitățile voastre să nu existe niciodată indiferență.”
„La sfârșitul întâlnirii noastre, permiteți-mi să vă încredințez cu umilință trei lucruri. În primul rând, însoțiți familiile și îngrijiți-vă de ele, ele au nevoie să fie însoțite, pentru ca să trăiască în sfințenie alianța lor de iubire și de viață, mai ales cele care trec prin momente de criză sau dificultate. În al doilea rând, și gândindu-mă la apropiatul jubileu, dedicați mult timp sacramentului reconcilierii. Fiți mari iertători, vă rog… Comunitățile voastre să fie martore ale milostivirii și duioșiei lui Dumnezeu. Și în al treilea rând, vă cer să vă rugați pentru mine pentru că am nevoie de aceasta.”
În 18 octombrie 1914, pr. Jose Kentenich a înființat Mișcarea Apostolică Schoenstatt, ca o cale de reînnoire spirituală în Biserica Catolică. Numele mișcării s-a inspirat de la sanctuarul marian de lângă Koblenz, Germania, unde se află o imagine a Preasfintei Fecioare. Tot acolo se află sediul central al mișcării. Mișcarea Schoenstatt este acum prezentă în 42 de țări. În slujba Mișcării Apostolice, în iulie 1965 a fost înființat de către pr. Jose Kentenich Institutul Secular al Părinților de Schoenstatt. Acesta celebrează a 50-a sa aniversare.