Credincioși partipând la Sfânta Liturghie celebrată de papa Francisc în casa ”Sf. Marta” din Cetatea Vaticanului. – OSS_ROM

RV 19 mai 2015. ”Să ne încredințăm Tatălui în momentul plecării noastre din această lume”: este îndemnul papei Francisc de la predica Sfintei Liturghii celebrată în Casa ”Sf. Marta” din Cetatea Vaticanului, marți, 19 mai 2015, în cea de a șaptea săptămână a Paștelui după calendarul roman sau latin. Pontiful a vorbit pe larg despre lecturile biblice ale celebrării euharistice și a scos în evidență discursul de adio al lui Isus, înainte de pătimirea sa (Ioan 17, 1-11), și cel al Sfântului apostol Paul, rostit la Milet, înainte de plecarea sa la Ierusalim (Fapte 20,17-27. Papa a remarcat că prin aceeași situație trec, într-un anumit fel, și cei care astăzi sunt victime ale persecuțiilor în diferite țări, izgoniți din casele și patria lor din cauza credinței sau a originii etnice.

Isus își ia rămas bun înainte de a pleca la Tatăl și de a-l trimite asupra apostolilor pe Duhul Sfânt. Câțiva ani mai târziu, apostolul Paul, înainte de a pleca la Ierusalim își ia rămas bun și plânge pe grumazul prezbiterilor care au venit de la Efes ca să-l salute pentru ultima dată. Dar, s-a întrebat Pontiful la predică, ce înseamnă pentru un creștin a spune ”adio”? ”Isus își ia rămas bun. Paul își ia rămas bun. Acestea – a subliniat Sfântul Părinte – ne vor ajuta să ne gândim la felul nostru de a ne lua rămas bun”. În viața noastră ”sunt atâtea ocazii de rămas bun” și fiecare dintre ele poartă o încărcătură de suferință și lacrimi.
• «Să ne gândim astăzi la sărmanii ”rohingya” din Myanmar. În momentul în care părăseau țara ca să fugă din fața persecuțiilor, nu știau ce avea să se întâmple cu ei. Și de luni de zile, sunt acolo, în barcă. Când ajung într-un oraș, li se dă apă și alimente după care li se spune: ”plecați de aici”. E un rămas bun. Printre altele, astăzi are loc pe scară largă un ”rămas bun” existențial. Gândiți-vă la plecarea creștinilor și a populației yazidi, care se gândesc că nu se vor mai întoarce în patria lor, pentru că sunt izgoniți din propriile case. Astăzi».

Sunt ocazii mici și mari de rămas bun în viață, precum ”despărțirea mamei care îl salută și îi dă ultima îmbrățișare fiului care merge la război, și nu este dimineață în care să nu se trezească cu teama că cineva vine să-i spună: «Vă mulțumim pentru generozitatea fiului Dumneavoastră care și-a dat viața pentru patrie»”. Dar, a reluat Pontiful, există și ”ultimul rămas bun pe care cu toții va trebui să-l spunem, când Domnul ne cheamă pe malul celălalt. Eu mă gândesc la acest rămas bun”, a spus papa Francisc. Aceste mari momente de rămas bun din viață, inclusiv cel din urmă, nu sunt un simplu ”La revedere” spus de cine știe că se întoarce la scurtă vreme sau după o săptămână; este un rămas bun în care unul nu știe când și cum se va întoarce”. De altfel, intensitatea acestor momente a fost preluată în numeroase forme de artă și transpusă în muzică:
• «Mă gândesc acum la cântecul alpinilor, în care căpitanul își ia rămas bun de la soldații săi: este testamentul căpitanului. Dar mă gândesc eu la marele rămas bun, la momentul în care eu trebuie să-mi iau rămas bun, nu când trebuie să spun ”la revedere” sau ”ne vedem mai târziu” ci ”adio”? Cele două lecturi (biblice) conțin cuvântul ”adio”. Paul îi încredințează lui Dumnezeu pe cei dragi ai săi iar Isus îi încredințează Tatălui pe discipolii săi, care rămân în lume. ”Ei sunt din lume, dar tu păstrează-i”. A încredința Tatălui, a încredința lui Dumnezeu: aceasta este originea cuvântului ”adio”. Noi spunem ”adio” numai la marile momente de rămas bun, fie la cele din viață, fie la cel de pe urmă».

”Cred”, a reluat Sfântul Părinte, ”că aceste două icoane – cu Paul, care plânge, în genunchi, pe țărmul mării, avându-i pe toți în jurul său, și cu Isus, îngândurat, pentru că mergea spre pătimirea sa, cu discipolii în jur, plângând în inima sa – ne fac să ne gândim la momentul nostru de rămas bun. Ne va prinde bine. Cine va fi persoana care va închide pleoapele ochilor mei?”
• «Ce las în urma mea? Atât Paul cât și Isus, amândoi, în aceste texte fac un fel de examinare a conștiinței: ”am făcut aceasta, aceasta, și așa mai departe”. Eu, ce am făcut? Îmi prinde bine să mă imaginez în acel moment. Când va fi, nu se știe, dar va veni un moment în care acel ”La revedere” sau ”Pe mâine”, se va schimba într-un ”Adio”. Sunt eu pregătit să-i încredințez lui Dumnezeu pe toți ai mei, să mă încredințez pe mine însumi lui Dumnezeu, să spun acel cuvânt prin care Fiul se încredințează Tatălui?».

Papa Francisc a încheiat predica Sfintei Liturghii cu îndemnul de a medita îndelung lecturile biblice din această zi (Fapte 20,17-27; Ioan 17,1-11a) și de a ne gândi cu toții că într-o zi și noi va trebui să spunem cuvântul ”adio”, a cărui semnificație exprimă, întocmai, gestul prin care se încredințează ceva lui Dumnezeu: ”Lui Dumnezeu îi încredințez sufletul meu; lui Dumnezeu îi încredințez viața mea; lui Dumnezeu îi încredințez pe cei dragi ai mei; lui Dumnezeu îi încredințez totul”. ”Fie ca Isus, care a murit și a înviat, s-l trimită asupra noastră pe Duhul Sfânt ca să învățăm acel cuvânt, să învățăm a spune existențial, din toate puterile, ultimul cuvânt, cuvântul «Adio»”.

(rv – A. Gisotti – A. Dancă)

Exprimaţi-vă opinia