În data de 21 aprilie 2015, la Colegiul Pontifical Pio Romeno din Roma a avut loc a doua conferință din seria “Voi sunteți mărturisitori”. Conferința a fost susținută de Pr. Mihály Szentmártoni, profesor în cadrul Universității Pontificale Gregoriana.

În continuare vă prezentăm traducerea textului prezentat în cadrul conferinței de către Pr. Mihály Szentmártoni:

 

Mărturisirea întâlnirii cu Isus

Continuăm meditațiile noastre despre figura preotului ca mărturisitor al lui Isus. În conferința precedentă i-am analizat pe unii mărturisitori ai evenimentelor de la Crăciun. Astăzi ne îndreptăm privirea spre alți mărturisitori. În primul rând îi vom analiza pe cei doi ucenici din Emaus, iar în al doilea caz pe femeia samariteană. Elementul comun al celor două episoade este mărturisirea unei întâlniri de neuitat cu Isus. Înainte de a examina modul lor de mărturisire, ne întrebăm: ce este un mărturisitor? Un răspuns se găsește în cuvintele Papei Francisc din timpul rugăciunii Regina Coeli de duminică, 19 aprilie 2015:

Papa a avut în vedere experiența apostolilor care, văzându-l pe Cristos Înviat, «nu puteau» să nu mărturisească «experiența lor extraordinară». Chiar și astăzi, a observat Sfântul Părinte, toți creștinii sunt chemați să fie mărturisitori: să vadă, să-și amintească și să mărturisească:

«Cel care mărturisește este unul care a văzut o realitate cu o privire obiectivă și detașată; a văzut și s-a lăsat antrenat în eveniment. Din acest considerent cineva mărturisește, nu numai pentru că știe să reconstruiască precis faptele trecute, ci și pentru că acele fapte i-au transmis ceva, iar el a surprins sensul lor profund. Așadar, mărturisitorul relatează, însă nu într-un mod rece și detașat, ci ca unul care s-a lăsat antrenat, și din acel moment viața i s-a transformat. Mărturisitorul este unul care și-a schimbat viața».

«Conținutul mărturisirii creștine nu este o teorie, o ideologie sau un sistem complex de obligații și porunci, sau un anume moralism, ci este un mesaj de salvare, un eveniment concret și chiar mai mult, o Persoană: este Cristos Înviat, Viu și unicul Salvator al tuturor.

Exemplele acestei mărturisiri sunt cei doi ucenici din Emaus și femeia samariteană.

 

De la Ierusalim la Emaus și înapoi

În fiecare an, noi îi întâlnim pe cei doi martori care fug din Ierusalim spre Emaus, însă de fiecare dată ne transmit ceva nou. De această dată, intenționăm să ne oprim la trei caracteristici ale experienței lor. Prima informație care o avem este aceea că ei se găseau pe drumul de la Ierusalim la Emaus; apoi, vedem că se opresc o vreme în momentul în care li s-au alăturat «necunoscutul»; și, la sfârșit, observăm că, după ce l-au recunoscut pe Isus în cel străin, s-au întors degrabă la Ierusalim.

 

1. A fi pe cale – Cei doi discipoli mergeau de la Ierusalim spre Emaus. A fi pe cale, în mișcare, în călătorie: sunt imagini diferite ale vieții umane. Viața este mereu într-un pelerinaj, într-o continuă călătorie. Însă această cale poate avea două direcții. Poate fi o fugă de ceva, de un eveniment, de o experiență, de un oraș; și poate fi un drum spre o finalitate, spre o nouă destinație, spre o nouă țintă.

Cei doi ucenici erau din Emaus, iar cineva poate spune că ei se îndreptau spre casă, spre o destinație clară. Însă nu este tocmai așa. Ei fug de Ierusalim, de o mare decepție («Nos autem sperabamus»), de o enormă tragedie, de spulberarea viselor lor, de trecutul lor.

Cu un timp în urmă, ei plecau din Emaus spre Ierusalim deoarece au auzit vorbindu-se despre Isus și sperau să vadă în El pe Mesia mult-așteptat de poporul lui Israel. Au abandonat totul: familia și munca, prietenii și bunăstarea și s-au îndreptat spre Ierusalim pentru a deveni ucenicii lui Isus. Și au devenit, cu bucurie și curaj. Însă pe urmă s-a întâmplat tragedia, moartea lui Isus și lumea acestor doi oameni simpli s-a prăbușit, iar singura lor soluție a fost evadarea. Fug de Ierusalim, de amenințări, de Cruce.

Cineva spunea că drumul nostru se aseamănă cu cel al fiului rătăcitor: el a plecat din casa părintească și pe urmă s-a întors tot acolo. Nu se știe cât timp a durat călătoria și de câți ani a avut nevoie ca să ajungă din nou la casa pe care a abandonat-o și pe care a regăsit-o. Ne putem întreba în ce direcție suntem în drumul nostru: ne îndepărtăm de Dumnezeu sau suntem pe calea spre El?

Nu este dificil să ne recunoaștem în istoria celor doi ucenici din Emaus. Și noi am acceptat chemarea lui Isus de a-i fi ucenici, l-am urmat cu entuziasm și cu bucurie, pe urmă am fost probabil dezamăgiți pentru că nu am aflat ceea ce am visat sau ceea am sperat să găsim. Acum ni se pare că cel mai bun lucru ar fi să fugim de vise ideale, de dezamăgirea de a nu-l fi găsit pe acel Isus pe care l-am căutat. Această fugă poate lua forme destul de banale, ca, de pildă, fuga din această comunitate în care trăim pentru că ni se pare insuportabilă, fuga de rugăciune pentru că ni se pare plictisitoare. Fiecare dintre noi putem să medităm asupra proprilor noastre evadări.

2. S-au oprit – Al doilea aspect este că cei doi ucenici din Emaus s-au oprit din drumul lor când s-a apropiat «străinul». Isus îi chestionează, îi ascultă și chiar le acceptă neștiința cu privire la ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim. Această oprire este momentul de har al evadării lor. Cei doi se găsesc la o răscruce de drumuri. Îi cuprind, totuși, o dilemă: să continue fuga sau să se întoarcă?

A cunoaște acea trăire – clipa în care ne oprim pe drumul vieții – este momentul de har pentru fiecare dintre noi. Aceste momente se pot găsi în meditația liniștită de dimineață, în exercițiile spirituale, în examenul de conștiință de fiecare seară; este momentul în care ne întrebăm de ce anume fugim.

 

3. Întoarcerea – În momentul în care cei doi ucenici l-au recunoscut pe Isus, s-au îndreptat degrabă spre Ierusalim pentru a putea împărătăși bucuria lor cu ceilalți. Acum începe pentru ei o nouă etapă a vieții, și anume întoarcerea la Ierusalim, orașul lui Isus. Și în viața noastră se întrezărește convertirea, schimbarea de direcție, întoarcerea. Trebuie să redescoperim idealurile din tinerețe, entuziasmul inițial, prima iubire.

Este interesant de văzut că această dinamică a evadării, a popasului și a întoarcerii funcționează ca una dintre legile vieții spirituale și se pot găsi multe exemple în Evanghelie.

Fiul rătăcitor este exemplul caracteristic al acestei dinamici. El pleacă din casa tatălui său, fuge de situația de a nu mai fi dependent, de a nu mai fi ascultător, fuge de statutul aparent de slujitor și din acest motiv pleacă. Plecarea sa nu este una spre un ideal cu o finalitate, ci o simplă evadare. Cu mult noroc, acolo, departe de casa tatălui său, fiul rătăcitor se oprește pentru o clipă atunci când își amintește de tatăl său și de casa părintească, acolo unde totul este din abundență, în timp ce el moare de foame. Această amintire îl încurajează să se întoarcă și, de această dată, nu este vorba despre o fugă de înfometare și de umilința de a fi nevoit să aibă grijă de porci, ci de chemarea unei valori: chemarea iubirii paterne.

Sfântul Pavel ne poate sluji ca model. El fuge din Ierusalim spre locul unde crede că există o amenințare față de religia sa. El este oprit pe drumul spre Damasc de Isus. Această întâlnire îi dăruiește o nouă direcție, iar el se întoarce la Ierusalim ca o persoană înviată.

Aș dori să mai menționez că această dinamică a evadării, a opririi și a întoarcerii este valabilă și în viața de familie. De obicei, tinerii căsătoriți sunt plini de iubire, plini de entuziasm și visează să-și realizeze o viață frumoasă. Visează la o căsătorie perfectă, la o familie ideală, cu prunci frumoși și drăgălași, însă, încetul cu încetul, apar dezamăgirile, suferințele, și astfel ei se gândesc că cel mai bun lucru ar fi să fugă din acest context. Unii se retrag în muncă (workalchoolics – obsedați de muncă), într-o relație extraconjugală, crezând că acolo vor găsi fericirea, iar alții ajung la divorț. Fuga, totuși, nu aduce niciodată fericirea. Este necesară o staționare, o reflecție și descoperirea faptul că soțul și soția nu sunt niciodată singuri în căsătoria sau în familia lor: împreună cu ei se găsește mereu «străinul», Isus, care le oferă chei de lectură cu privire la suferințele și la îndoieliile lor. Dacă reușesc să înțeleagă acest lucru, se vor întoarce cu pași voioși la prima iubire, la Ierusalimul lor.

Întorcându-ne încă o dată la episodul din Emaus, evanghelistul Luca, în relatarea experienței ucenicilor din Emaus, amintește ucenicilor din toate timpurile și, astfel, și nouă, că întâlnirea cu Isus se produce prin aprofundarea Scripturilor și prin frângerea Pâinii – în Sfânta Euharistie – în care El este viu pentru noi.

Întâlnirea dintre Isus Înviat cu cei doi ucenici din Emaus, dezamăgiți și neliniștiți, nu încetează niciodată să ne întinerească inima, probabil pentru că în aceștia ne vine ușor să ne regăsim, mereu încrezători față de soluțiile pozitive din situațiile trăite și, pe urmă, deseori amărâți pentru rezultatul negativ al așteptărilor. Textul oferă, dincolo de o posibilă sintonie de sentimente, o linie pedagogică urmată de Isus și însemnele unui parcurs spiritual.

Isus cunoaște sentimentul de pierdere a celor doi, îi ajunge din urmă și, întâmplător, se apropie de ei, sau cel puțin așa vrea să pară. Este Isus Înviat, cel care «descoperă căile vieții și umple de bucurie prin prezența Sa». Este Isus Înviat, semn și măsură a iubirii Tatălui: El este motivul pentru care noi credem și sperăm.

 

Dumnezeu care surprinde

(In 4,5-42)

 

Alt pasaj evanghelic în care aflăm un mărturisitor al întâlnirii cu Isus este femeia samariteană. Este minunată această întâlnire a femeii samaritene cu Isus. S-ar putea medita asupra multor aspecte, de pildă, la iubirea jovială a lui Isus față de această femeie care îl caută pe Dumnezeu. Interpretările se opresc, de regulă, doar asupra aspectului revoluționar al lui Isus, care îndrăznește să vorbească în public cu o femeie și, în plus, una străină, eretică. Tocmai acest lucru le provoca apostolilor o mare uimire. Sunt sigur că se vor găsi predicatori care vor folosi acest pasaj evanghelic în lupta pentru drepturile femeilor, care deține chiar și astăzi un rol «secundar» în societate și în Biserică.

Pe de altă parte, citind acest pasaj, ne va fi probabil de ajutor pentru viața noastră spirituală să ne oprim asupra unui alt aspect care privește chiar uimirea acestei femei, provocată de întâlnirea cu Isus. Întâlnim aici o femeie simplă, o samariteană, specială doar pentru numărul de căsătorii eșuate. În orice caz, femeia a acumulat o mare experiență de viață și probabil se gândea că nu ar mai exista niciun lucru ce ar suprinde-o. Ea nu mai aștepta ceva anume, nici de la oameni și poate nici de la Dumnezeu. Este evident cinismul său: «cum se face ca tu, un evreu, să îmi ceri mie apă?». Femeia îi cunoaște foarte bine atât pe evrei, cât și pe vecinii săi, cunoaște tradițiile religioase ale poporului său, dar se cunoaște și pe sine. Foarte probabil că nu mai este tânără, nu râvnește la așteptări false, nu mai are visuri, nu mai are speranță, nu mai are proiecte de viață.

Așadar, în această întâlnire neașteptată de lângă fântână, femeia vede în Isus cea mai mare surpriză a vieții sale. Isus se apropie de ea fără o anume pregătire, fără o anunțare în prealabil, însă cu suficientă transparență, astfel încât aceasta să-l poată recunoaște. Dumnezeu intră în viața sa într-un mod neașteptat și face o minune.

Cred că, din acest moment, trebuie să căutăm mesajul acestui pasaj evanghelic pentru fiecare dintre noi. Nu este greu să ne recunoaștem în această femeie: nu neaparat în păcatele sale, în căsătoriile eșuate, ci în oboseala ei față de viață. Și noi am acumulat deja multe experiențe, am văzut multe lucruri în viață, în Biserică, în lume, am trăit multe dezamăgiri, fapt pentru care, probabil, nu mai avem mari așteptări de la viață, poate nici de la Dumnezeu.

Această Evanghelie ne spune că în fiecare viață mai există o fântână cu surprize, un moment, un loc în care Isus se apropie de om, îi descoperă adevărul despre el însuși și îi propune o nouă perspectivă a vieții. Datoria noastră este să nu fugim de această întâlnire, așa cum nu a fugit nici femeia samariteană, ci s-a lăsat cuprinsă de un dialog. Avem nevoie de acest optimism. Noi privim adesea lumea, Biserica și pe noi prin lentile acoperite de praf, cu un anume pesimism, dezamăgire și cinism, uitând că soarta lumi și chiar viața noastră stă în mâinile lui Dumnezeu care nu se simte umilit să ne propună o colaborare, așa cum îi ceruse apă acestei femei.

Această actualizare «curajoasă» ne-ar putea fi de folos:

 

1. Pentru relațiile noastre interumane. Isus îi cere samaritenei să-și cheme soțul, iar ea îi răspunde că nu are. Isus revine: «Ai spus bine, ai avut șase bărbați, însă niciunul nu este soțul tău». Nouă ne poate spune: «Cheamă-ți superiorul/a, cheamă-ți Episcopul, cheamă-ți soția, soțul, cheamă-ți fiii, cheamă-ți credincioșii din parohie», și dacă noi am spune că nu-i avem, probabil vom auzi și noi replica lui Isus: «Bine ai spus, ai avut doi, trei, cinci superiori, ai avut o soție, un soț, cinci copii, însă pe niciunul nu l-ai respectat».

 

2. Pentru rugăciunea noastră. Femeia, cu totul înflăcărată, îi cere lui Isus să-i dăruiască apa vieții, pentru a nu mai fi nevoită să se întoarcă la fântână și, astfel, să-și menajeze puterile. Aceasta este uneori atitudinea noastră din timpul rugăciunii: am vrea să ne fie ascultate rugăciunile cât mai repede pentru a găsi pacea: ca Domnul să ne trimită multe vocații în Biserică, ca războaiele să înceteze etc. Însă Domnul ne cere rugăciune continuă.

 

3. Pentru a face o comoară din amintiri. Femeia a fost cu siguranță nevoită să se întoarcă de multe ori la fântână, însă, fără îndoială, cu alte sentimente: își amintea exact unde era așezat Isus, unde era ea, unde a lăsat găleata, de unde veneau apostolii… fiecare detaliu al acestei minunate întâlniri s-a întipărit pentru totdeauna în mintea ei.

Și noi trebuie să ne întoarcem adesea în locurile celor mai frumoase întâlniri cu Isus: în locul primei noastre chemări, la promisiunile noastre, la hirotonirea întru preoție, la momentul îndrăgostirii noastre și să ne amintim cu simpatie detaliile pentru a ne putea hrăni inima cu amintirile semnelor de iubire ale lui Isus și să dăm mărturie de acest lucru, așa cum a făcut Maria Magdalena, ucenicii din Emaus și femeia samariteană: «L-am întâlnit pe Isus și mi-a spus acest lucru…».

Chiar și experiențele noastre negative din trecut pot fi o realitate de mărturisit, așa cum relatează exemplul care urmează.

Cicatrice

 

Într-o zi caldă de vară, în sudul Floridei, un copil se hotărăște să înoate în lacul din spatele casei. Ieșind pe poarta din spatele casei, a început să fugă spre lac și a intrat în apă înotând fericit. Mama sa îl privea din casă, de la fereastră și vedea cu oroare ceea ce urma să se întâmple. A început să fugă spre fiul ei, strigând cât putea de tare. Auzind-o, copil s-a speriat și a început să înoate spre ea, însă era deja prea târziu. Mama și-a prins copilul de mâini tocmai în momentul în care un crocodil l-a apucat de picioare. Femeia îl trăgea de mâini cu toată forța inimii sale. Crocodilul era mai puternic, însă mama era mult mai determinată și iubirea sa nu l-a abandonat.

Un om care auzise strigătele, a ajuns la fața locului cu un pistol și a ucis crocodilul. Copil a fost astfel salvat și, cu toate că picioarele îi erau grav rănite, putea din nou să umble.

De îndată ce situația se calmase, un jurnalist l-a întrebat pe copil dacă vrea să-și arate cicatricile de la picioare. Copilul a ridicat pătura și i le-a arătat.

Pe urmă, mândru de el, și-a tras mânecile bluzei și a spus: «Aceste semne trebuie să le vedeți!”. Erau semnele unghilor mamei sale care l-au strâns cu putere. «Acestea se găsesc aici pentru că mama nu m-a lăsat și mi-a salvat viața».

Avem și noi semne dintr-un trecut dureros. Unele au fost provocate de păcatele noastre, însă altele sunt însemnele lui Dumnezeu din momentele în care ne-a susținut cu stăruință pentru a nu cădea pradă celui rău.

Amintește-ți că dacă uneori inima ta a suferit… este pentru că Dumnezeu te-a sprijinit cu tărie ca să nu cazi! Vădește cu bucurie și aceste răni.

 

Traducere realizată de George Marius Nicoară

 

Dumitraș Ioan – Ștefan

 

Sursa: e-communio.ro; pioromeno.com

 

Exprimaţi-vă opinia