Carte godo coperta

În aula sinodală de la subsolul catedralei noi din Iaşi, marţi, 28 aprilie 2015, la ora 19.15, va avea loc lansarea cărţii “Iezuit. Nu câinele comuniştilor!”. Invitaţii acestui eveniment sunt: PS Petru Gherghel, pr. Iulian Budău SJ, pr. Marius Taloş SJ, pr. Claudiu Dumea şi pr. Iosif Dorcu.

Redăm câteva pasaje din prefaţa semnată de pr. Iulian Budău, SJ:

Cartea este “autobiografia” dictată şi imprimată pe benzi de magnetofon a părintelui iezuit Mihai Godó (1913-1996), erou al închisorilor comuniste, trecut prin Jilava, Cluj, Văcăreşti şi, în final, Râmnicu Sărat. Un adevărat alt “Jurnal al fericirii”, cartea, care se citeşte cu zâmbetul pe buze şi atunci când autorul îşi povesteşte trecerea prin cele mai grele închisori comuniste, este în cele din urmă o istorie a speranţei, a fericirii şi a credinţei autentice.

“În toţi aceşti ani de hăituire, regimul comunist a avut serios de lucru. Peste patru mii de pagini de dosar de urmărire informativă numai pentru părintele Godó. Aceeaşi soartă au avut-o şi ceilalţi părinţi care au supravieţuit eroic sistemului. Care a fost secretul supravieţuirii dintr-o astfel de încleştare gigantică? E cert că relaţia cu Isus şi perceperea prezenţei dumnezeieşti cu el sunt sursa de energie fundamentală. La aceasta îmi permit să adaug umorul. La aceeaşi primă vizită pe care i-am făcut-o, părintele ne-a spus, printre multe altele: “Nu vă luaţi prea tare în serios, pentru că tinereţea e nebunie, bătrâneţea e prostie. Eu le ştiu pe amândouă din experienţă”. Voia să moară martir, dar avea un atu în mânecă. Vorbind despre întâlnirea lui cu bunul Dumnezeu şi-o închipuia astfel: “Când o să ajung înaintea bunului Dumnezeu la judecată, o să-mi zică: “Godó, eşti un mare păcătos!” Şi eu am să zic: “Recunosc!” Dar îl am şi eu pe Dumnezeu la mână (cu un surâs şugubăţ). Am să-i spun: “Da, Doamne, recunosc! Dar nu mă poţi alunga, deşi am făcut multe păcate, pentru un lucru: nu este om cu care să mă fi întâlnit şi să nu fi plecat de la mine zâmbind sau mai puţin supărat decât era înainte de a mă întâlni. Şi atunci va trebui să mă lase înăuntru”. Din aceasta am învăţat mai mult decât în trei ani de teologie. Zâmbetul şi umorul ieşeau dinlăuntrul lui. Nu era un farsor, un comediant trist. Trăia cu veselie şi asta l-a ţinut pe picioare. Am crezut că e glumă povestea faptului că în închisoare s-a vindecat de o boală de inimă prin râs. “Mă plimbam şi râdeam ca un tâmpit! Au crezut că sunt nebun”.

Iată cum notează sergentul de serviciu, la 9 iunie 1957, între orele 10.00 şi 14.30 la camera 30, acest fapt: “La controlul făcut la vizeta uşilor am văzut şi am observat (sic!) cum vorbea singur şi râdea făcând gesturi din mâini şi pe urmă iarăşi (sic!) râdea şi apoi se închina şi se plimba prin celulă râzând”.

Ideologia şi aplicarea ei violentă a dorit să-l ţină prizonier, dar surâsul lui a rămas al unui om plin de Dumnezeu, “un deţinut nedeţinut şi de nedeţinut”.

* * *

Iezuit. Nu câinele comuniştilor!
Mihai Godó, trad. Claudia Budău, prefaţă de Iulian Budău SJ, Editura “Ratio et Revelatio”, Oradea, 2014, ISBN 606-8680-04-0, 13×20 cm, 192 p.

 

Exprimaţi-vă opinia