scannonesj

22.02.2015, Roma (Catholica) – Pr. Juan Carlos Scannone, SJ, a vizitat luna aceasta Madridul, fiind invitat de două instituţii ale Societăţii lui Isus – iniţiativa În paranteză şi revista Razon y Fe [raţiune şi credinţă]. Iezuitul argentinian a fost unul dintre profesorii lui Jorge Mario Bergoglio, astăzi Papa Francis, care a devenit, mai apoi, provincialul şi tovarăşul său în cadrul comunităţii timp de mai mulţi ani. În prezent, pr. Scannone este profesor emerit la Facultatea de Filozofie şi Teologie din San Miguel, Argentina şi colaborator la Civilta Cattolica. În plus, este director al Institutului de Cercetări în Filosofie în cadrul Facultăţii de Teologie şi Filozofie din San Miguel, al cărei sediu se află în Colegio Maximo de San Jose, Sfântul Părinte fiind rector în perioada 1980-1986. În interviu său pentru Zenit, distinsul membru ale Societăţii lui Isus explică trăsăturile aşa-numitei teologii a poporului şi influenţa ei asupra gândirii pontifului argentinian, mai ales în Evangelii gaudium.

– Care sunt principalele caracteristici ale aşa-numitei teologii a poporului?

– Teologia poporului vede poporul ca o naţiune: cu o istorie comună, un stil de viaţă comun, o cultură comună, şi un plan comun pentru binele comun, deşi există interpretări diferite, mai ales politice. Vede un popor care vrea să fie o naţiune. Cu toate acestea, în America Latină teologia poporului dă importanţă deosebită celor săraci, pentru că săracii sunt aceia care au păstrat, în cea mai mare parte, acest stil de viaţă comun, şi interesele lor legitime: dreptate, pace, dezvoltare pentru toţi, mai precis binele comun.

– L-a influenţat această teologie pe papa Francisc în vreun fel?

– Cred că l-a influenţat. Nu este singura rădăcină, dar este una dintre rădăcinile teologice important ale gândirii şi acţiunii lui.

– În teologia poporului, categoriile punctelor de vedere marxiste nu sunt folosite; este adevărat acest lucru?

– Teologia poporului nu a dorit niciodată să folosească punctele de vedere marxiste ca o modalitate de a înţelege situaţia săracilor din America Latină. Mai degrabă, a căutat în istoria şi cultura Americii Latine şi a Argentinei categorii interpretative care nu ţineau nici de o sociologie liberală, dar nici de o sociologie marxistă.

– Se poate vorbi de teologia poporului ca o dezvoltare a doctrinei sociale a Bisericii?

– Nu în mod direct – ea are, totuşi, o relaţie strânsă – deoarece teologia poporului e ceva mai mult; este nu numai aspectul social, ci întreaga înţelegere a Evangheliei, a Revelaţiei. Prin urmare, ea cuprinde tot ceea ce este teologic şi nu doar ceea ce este social. În dimensiunea socială există o relaţie strânsă cu doctrina socială a Bisericii, cu un accent pe tema săracilor, deoarece în America Latină ea este parte din tradiţia noastră de la [Conferinţa Episcopilor Latinoamericani din 1968 de la] Medellin până la zilele noastre. Cu toate acestea, Papa însuşi, atunci când vorbeşte în Evangelii gaudium despre acele patru principii, pe care le enumeră apoi, afirmă că acestea se bazează pe contribuţiile doctrinei sociale a Bisericii.

– Teologia poporului a fost, de asemenea, denumită „teologia culturii”. În varii intervenţii, Sfântul Părinte a vorbit despre culturile popoarelor. Are aceasta ceva de a face cu acest curent de gândire?

– Ceea ce Papa spune este că Evanghelia trebuie să ajungă la toate popoarele şi toate culturile, lucru pe care Papa Paul al VI-lea l-a spus deja: evanghelizarea culturii şi culturilor omului. Fiecare naţiune are stilul său de viaţă, cultura sa; ea interpretează diferit – cu diferite simboluri – sensul fundamental al vieţii, iar acest lucru este ceea ce e propriu culturii. Cultura oamenilor apare, de asemenea, în modul de a mânca, de a se îmbrăca, dar mult mai mult în artă, gândire şi religiozitate.

Papa spune că Biserica, popor al lui Dumnezeu, este pluriformă. Ea evangelizează toate culturile şi inculturează Evanghelia în toate culturile, nu numai în cultura europeană, lucru pe care l-a făcut de-a lungul secolelor, ci în toate culturile din Asia, Africa, etc. Vorbeşte despre o armonie pluriformă în poporul lui Dumnezeu, ceea ce este acum numit interculturalism, care implică inculturarea Evangheliei într-o cultură anume, dar şi dialogul culturilor, de aici având subiectul întâlnirii. Atunci când vorbeşte despre cultura întâlnirii, ea este ceva ce poate fi aplicată atât în cadrul Bisericii, cât şi între popoare şi între culturi.

– Există cei care îl etichetează pe Pontif, care a venit de la „capătul lumii”, un populist.

– Populistul îi vede pe oameni ca fiind ceva uniform, condus de un caudillo [căpetenie]. În schimb, imaginea este aceea a unui poliedru, unde nu există nicio uniformitate, ci armonia diferenţelor; aşa se întâmplă în Preasfânta Treime într-un fel, care este unirea diferitelor relaţii. Iar acelaşi lucru se întâmplă în Biserică şi ar trebui să se întâmple în cazul naţiunilor.

– Este Papa Francis de stânga?

– De stânga… ce înseamnă de stânga? Dacă ne referim la faptul că el a adoptat opţiunea preferenţială pentru săraci, aceasta ţine de Evanghelie, nu de stânga. Stânga ar putea, de asemenea, să o cuprindă în sine, dar nu am nevoie să fiu de stânga pentru a opta pentru cei săraci. Cristos a optat pentru cei săraci, bolnavi, persoane cu handicap, victime. Biserica a făcut, de asemenea, acest lucru în decursul istoriei. În întreaga teologie contemporană, în special în America Latină după conferinţele de la Medellin şi Puebla – care, mai târziu, au culminat cu Aparecida -, există o opţiune preferenţială pentru cei săraci, pentru cei înlăturaţi, pentru cei excluşi, pentru victimele istoriei, etc. Totuşi, asta nu înseamnă că cineva este de stânga, ci că cineva este creştin, că ţine de Evanghelie.

– … şi peronist?

– Peronismul [mişcare politică ce îşi ia numele de la politicianul argentinian Juan Domingo Perón] a exercitat o mare influenţă în Argentina şi a folosit, de asemenea, mentalitatea pueblo [poporul]. La nivel cultural, acesta a avut importanţa sa şi i-a marcat pe mulţi argentinieni. Ei bine, este Papa peronist? Nu, pentru că Papa nu se amestecă în politică şi mult mai puţin în politica argentiniană. Dimpotrivă, el a dorit dialogul între toate partidele şi ideologiile. Faptul că peronismul i-a favorizat pe muncitori şi pe săraci şi, pe de altă parte, faptul că acesta a avut, de asemenea, o noţiune de pueblo înţeles ca naţiune… se poate să ai afinităţi cu aceste subiecte şi totuşi să nu fi peronist, nu? Cu toate acestea, nu se poate spune că Papa este peronist, ci că există lucruri în cadrul peronismului care sunt valide şi care sunt luate din creştinism, unele, în mod explicit, din doctrina socială a Bisericii. Iar aici toţi suntem de acord.

– Ce mesaj aţi dori să transmiteţi cititorilor Zenit?

– Trebuie să ne întoarcem la Evanghelie, să convertim Biserica în mod pastoral. Aparecida a vorbit despre o convertire pastorală. Papa dă o importanţă mare documentului de la Aparecida. Iar acum, într-un fel, el vede elementul universal pe care acesta îl conţine. O Biserică care nu se uită înspre sine, ci care se uită în afară, la cei care suferă, la oamenii care au nevoie de milă, la cei care nu îl cunosc pe Cristos este o Biserică misionară; o reformă înspre convertirea pastorală, lăsând în urmă structuri învechite – după cum documentul de la Aparecida afirmă, de asemenea -, pentru a fi o Biserică misionară; cu alte cuvinte, precum Cristos, care este misiunea în persoană. Iar noi trebuie să îl ducem pe Cristos pe toate tărâmurile realităţii şi ale societăţii, inclusiv în întreaga umanitate globală.

Exprimaţi-vă opinia