ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT (25)

Publicatla 16 February 2015

ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT

 

25. Numai Dumnezeu poate să-ți dea bucurie

fără o cauză premergătoare (ES nr. 330)


Numai Dumnezeu poate să-ți dea bucurie fără o cauză premergătoare: e propriu Creatorului să intre, să iasă și să producă mișcări înlăuntrul creaturii sale, înălțând-o din interior spre iubirea sa. „Fără cauză premergătoare” înseamnă fără nici un sentiment premergător sau vreo cunoaștere a unui determinat obiect de la care să-ți poată veni acea consolare prin intermediul actelor inteligenței și voinței tale (ES. nr. 330).

 

Această regulă spune că numai Dumnezeu poate să vorbească direct inimii tale, fără nici un fel de mediere. Dacă e propriu lui Dumnezeu să dea bucurie și tărie care rezistă oricărei încercări, e propriu numai lui Dumnezeu să dea bucurie fără nici o cauză specifică care să o producă. El, în fapt, e mai intim prezent ție însuți decât ești tu, și poate să se manifeste așa cum vrea, dăruindu-ți pe neașteptate iubire, atracție și elan interior către el, împreună cu pace, bucurie și tărie fără ca tu să fi făcut nimic.

Ți se manifestă dacă trăiești cu inima curată și cauți să stai în prezența Sa: vei trăi mereu în lumina lui, cu reflexul bucuriei Sale pe chipul tău. Se manifestă însă și celui care nu îl caută, precum lui Paul care îi persecuta pe creștini (cf. Fap 9, 1 ș.u.). Modalitatea însă este diferită. În primul caz, în liniște și fără zgomot, pentru că este deja în casă; în al doilea, cu zgomot, pentru că vine oarecum din afară.

În ceea ce depinde de tine, obișnuiește-te să stai înaintea Domnului oricare ar fi lucrul pe care îl faci, până la a deveni „contemplativ în acțiune”. Când îți pierzi bucuria – în afara cazului când el vrea să te facă să crești în răbdare, umilință și încredere -, e pentru că te sustragi privirii Sale.

Modelul tău să fie Isus, Fiul, care nu face nimic de la sine dacă nu-l vede pe Tatăl făcând (In 5,19).

Fixează-ți sălaș statornic în «camera de la etaj» (Mc 14, 12 ș.u.). Acolo Domnul se comunică pe sine însuși ție, iar tu stai la masă cu el și el cu tine (Ap 3, 20). Această cameră este „străfundul sufletului“, „vârful“, „ochiul spiritului“, fereastra ta care dă spre Dumnezeu, adevăratul tău eu, care iese la suprafață.

Acolo, la izvorul întregii creații și a increatului, tu ești prezent ție însuți, lui și lumii întregi, fără ruptură de realitate: orice ruptură de realitate e mai degrabă o iluzie sau înșelăciune a dușmanului.

Dacă locuiești acolo, ești mereu vesel în Domnul (cf. Fil 4, 4 ș.u.), care îți stă aproape și alungă de la tine orice anxietate. Acolo regăsești și păstrezi pacea interioară, fără a o mai pierde pentru niciun motiv, bun sau rău, și o transmiți și altora: «Dobândește pacea interioară și mii în jurul tău vor afla mântuirea» (sfântul Serafim de Sarov).

Acolo înveți să „primeşti-bine”. Realitatea este cea care este, oricum ar arăta ea. Duşmanul te face să o interpretezi şi să o trăieşti rău; Domnul te ajută să o interpretezi şi să o trăieşti bine, acceptând-o ca pe un dar de iubire al Tatălui şi ca loc al răspunsului tău de iubire către el.

Dacă îl iubeşti pe Domnul, acolo locuieşti, pentru că omul locuieşte acolo unde îi este inima. Astfel, bucuria lui e în tine; el e bucuria ta și bucuria sa este și a ta. Aceasta este locuința ta, de fiu al Tatălui, care te iubește pe tine cu aceeași iubire unică și totală cu care îl iubește pe Isus (cf. In 17, 23). Faci parte din familia sa (cf. Ef 2, 19), după promisiunea Domnului care zice: «Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el» (In 14, 23; cf. In 15, 11; 16, 23).

Credința nu e altceva decât experiența, percepția interioară a frumuseții prezenței sale în tine. De aici „entuziasmul” (= a respira-în-Dumnezeu), propriu celui care se simte în-dumnezeit. În Isus cunoști iubirea Tatălui pentru tine; și îi răspunzi în mod liber: «Abbà!», cu aceeași iubire.

Cine nu recunoaște această iubire nu poate să răspundă ca un fiu: încă nu e liber pentru a iubi, pentru că nu se știe iubit. Toată istoria e așteptarea ca orice fiu să „respire” același Spirit al Tatălui în Fiul, până ce Dumnezeu va fi totul în toți (cf. 1 Cor 15, 28). De aici nevoia vestirii, pentru ca fiecare să devină ceea ce este.

 

(conform textului lui Silvano Fausti – Prilej sau ispită)

ANALIZEAZĂ:

 

Întrebări pentru reflecţia personală:

                                                                          

  • Bucurie fără o cauză premergătoare; ai experimentat cândva o astfel de bucurie? Și care au fost efectele?
  • De ce Dumnezeu intră în interiorul tău uneori cu liniște și alteori cu zgomot?
  • Ce înseamnă, în viața ta de zi cu zi, a sta înaintea Domnului până la a deveni „contemplativ în acțiune”?
  • Fixează-ți sălaș statornic în «camera de la etaj»: când se întâmplă așa ceva, ai tendința de a te rupe de realitate?
  • Dacă îl iubeşti pe Domnul, acolo locuieşti, pentru că omul locuieşte acolo unde îi este inima: tu unde locuiești?
  • Ești chemat să respiri-în-Dumnezeu, cum trăiești acest adevăr?

 

 

 

MEDITEAZĂ:

 

Texte biblice de referinţă:

 

Is 61, 10-62, 5: noi ne bucurăm de Domnul, mirele, așa cum el se bucură de noi.

In 14, 15-23: dacă îl iubim, Isus ni-l promite pe Mângâietorul care rămâne cu noi mereu; iar el însuși,

împreună cu Tatăl, își stabilește locuința în noi.

Fil 4, 4-9: Paul îi îndeamnă pe filipeni să se bucure mereu în Domnul.

 

 

 

OBSERVĂ:

Deosebește bucuria fără o cauză premergătoare de bucuria care vine datorită unei cauze,        și vezi cum diferă efectele lor.

 

ROAGĂ-TE:

            un timp îndelungat,conștientizând că respiri în Domnul.

—————————————-

bunvest 25

Exprimaţi-vă opinia