09.02.2015, Roma (Catholica) – Cardinal Luis Antonio Tagle, care conduce Arhidieceza de Manila, este unul dintre cei mai tineri dar şi cei mai populari Cardinali ai Bisericii Catolice. Recent a fost numit în Consiliul Pontifical pentru Laici, ocazie cu care s-a aflat la Vatican pentru adunarea plenară a dicasterului. Cu această ocazie a oferit un interviu pentru CNA.

– Care sunt impresiile şi speranţele Dvs legat de adunarea plenară a Consiliului Pontifical pentru Laici? tagle

– Este prima oară pentru mine când particip la aşa ceva. Am fost recent numit membru şi sunt foarte bucuros să văd că această adunare plenară se concentrează pe tema oraşelor mari, a centrelor urbane, a marilor centre mitropolitane, respectiv pe modul în care activităţile pastorale şi misiunea de evanghelizare a Bisericii pot fi realizate în aceste contexte. În exortaţia „Evangelii Gaudium”, Papa Francisc subliniază că în multe părţi ale lumii oamenii au trecut de la contextul agricol, rural, la cel al marilor oraşe. Acum câteva secole misiunea Bisericii era legată de habitatul uman obişnuit al vremurilor, care era reprezentat de sat. Acum lucrurile s-au schimbat şi trebuie să studiem realitatea oraşului, provocările ce le ridică şi oportunităţile ce le oferă pentru evanghelizare.

– Privind în urmă la recenta călătorie în Filipine a Papei Francisc cum aţi văzut manifestarea evanghelizării după vizită? A existat vreun impact din ce aţi văzut Dvs?

– Evenimentul în sine a fost – pentru noi – un fel de binecuvântare specială, cu masele de oameni strânse, cu entuziasmul şi cooperarea tuturor. A fost cu adevărat un moment de har. Susţinerea roadelor acestei vizite este acum principala noastră preocupare, şi ne-am concentrat în principal pe două direcţii. În primul rând am invitat oamenii să continue să citească mesajele, predicile şi alocuţiunile Papei, să continue să reflecteze asupra lor, să continue să reflecteze asupra gesturilor Papei, asupra acţiunilor sale simbolice. Pentru că doar cu rugăciunea, meditaţia şi reflecţia vom reuşi să pătrundem mai în adânc. Ascultarea a avut deja impact, dar mai este mult de descoperit.

În al doilea rând nu doar o meditaţie sau studiere a noţiunilor din mesaje, ci o deschidere faţă de mesaje astfel încât să ne atingă, să intre în inimile noastre, să ne cheme la convertire, la o reanalizare a vieţii, iar de acolo să trecem la acţiune – atât acţiune individuală, pe care fiecare trebuie să şi-o implementeze în viaţa sa, dar, sperăm şi acţiune împreună, comunitară, ca naţiune, ca Biserică. Cam aşa vedem noi eforturile post-vizită.

– Aţi menţionat importanţa simbolismului gesturilor Papei Francisc. Ne gândim la vizita sa la copiii săraci de la centrul de lângă Catedrala din Manila.

– Centrul vizitat de Papa este unul dintre numeroasele astfel de simboluri. Sunt foarte bucuros că Sfântul Părinte l-a vizitat, pentru că a adus în atenţia multor oameni ceea ce Biserica şi alte ONG-uri au început deja să facă pentru a răspunde nevoilor copiilor străzii. Datorită necesităţii protejării copiilor şi a intimităţii lor, nu dorim să îi expunem în faţa prea multor oameni, aşa că multe dintre aceste proiecte au rămas, într-un fel, ascunse. Dar vizita Papei a subliniat nu doar situaţia copiilor, ci şi bunele eforturi care există deja, şi sperăm că mai mulţi oameni vor sprijini aceste acţiuni şi că se vor gândi la propriile lor răspunsuri creative la astfel de situaţii.

– Cum evidenţiaţi nevoile materiale ale săracilor fără a neglija nevoile spirituale?

– Cât priveşte Biserica, suntem conştienţi desigur că Biserica nu este o formă paralelă de guvernământ. Biserica nu este o instituţie financiară. Biserica, cu cuvintele Papei Francisc, nu este un ONG, ci este un organism spiritual şi misionar. De aceea trebuie să oferim asistenţă spirituală săracilor, deoarece nu ne putem aştepta de la alte grupuri să facă aceasta. Şi este vorba de o altă formă de sărăcie: lipsa accesului săracilor la asistenţă spirituală, pastorală. Biserica trebuie să ofere această asistenţă, iar această acţiune trebuie însoţită de educare, de oferirea de alimente şi adăpost pentru săraci, atât cât poate, subliniind mereu grija pastorală şi spirituală. Provocarea stă în menţinerea balanţei. Unii cad în capcana de a răspunde nevoilor materiale, fiind mai lenţi în partea spirituală. Dar noi credem că suntem conştienţi de carisma noastră specifică.

– Papa a făcut mai multe declaraţii ferme privind contracepţia. Au avut cuvintele sale impact asupra celor ce promovează legislaţia aceasta?

– Cred că cei ce sprijină legile în favoarea contracepţiei ştiau din start poziţia Bisericii. Aşa că nu cred că au fost surprinşi când Sfântul Părinte a reiterat învăţătura Bisericii. Sfântul Părinte a explicat cu claritate că atunci când spune că Biserica trebuie să fie milostivă – adică să încerce să îi înţeleagă pe cei ce se află în dificultăţi în viaţa lor de căsătoriţi şi în alte situaţii – el rămâne fiu al Bisericii. Nu are libertatea de a inventa propria învăţătură. Am văzut deci susţinerea din partea sa a învăţăturii Papei Paul al VI-lea din „Humanae Vitae”. Sfântul Părinte a atras atenţia asupra unui aspect al învăţăturii Papei Paul al VI-lea: cazurile particulare trebuie abordate individual, trebuie aduse în faţa confesorilor, iar confesorii trebuie să aibă inimile pline de compasiune şi înţelegere în timp ce evaluează situaţiile particulare. Aici a împletit fidelitatea faţă de învăţătură cu aspectul unicităţii cazurilor individuale.

– Cum putem deschide porţile cu compasiune fără să facem compromisuri privitor la învăţătura Bisericii?

– Cred că este o problemă ce ţine de abordarea pastorală. De exemplu unii oameni găsesc dificilă respectarea unor învăţături ale Bisericii, sau cunosc învăţăturile ei dar sunt în anumite situaţii pe care adesea nu ei le-au ales sau sunt anumiţi factori ce i-au condus în acele situaţii, care ştiu că nu sunt în armonie cu învăţătura Bisericii. Cred că unii simt că, deoarece nu sunt în armonie cu învăţătura Bisericii, sunt deja condamnaţi; că sunt în afara Bisericii, că nu mai au loc în Biserică. Aceasta poate şi pentru că unii preoţi i-au făcut să se simtă aşa.

În schimb ceea ce Biserica a propus de la începuturi, iar Sfântul Părinte ne aminteşte, este că aceşti oameni, care sunt în situaţii dificile, sunt cei care au cea mai mare nevoie de călăuzirea Bisericii. Într-o manieră calmă, ei trebuie ajutaţi să înţeleagă învăţăturile Bisericii. Aceste învăţături nu sunt pentru a oprima pe cineva. Învăţăturile Bisericii, ca idealuri de viaţă creştină, sunt chiar eliberatoare. Când vorbeşti despre a-l iubi pe celălalt, despre a umbla în adevăr, despre a fi drept – toate acestea nu sunt spre oprimarea persoanei, ci spre a o face mai umană.

Este nevoie deci de o apreciere înnoită a frumuseţii învăţăturii Bisericii, prezentată cu calm, fără judecăţi. Cum îi putem deci ajuta pe cei ce nu sunt în armonie cu Biserica? În anumite cazuri situaţiile pot fi remediate. Dar în alte situaţii nu mai există pur şi simplu remediu. Trebuie deci să ne întrebăm: care este metoda de abordare pastorală care să nu îi facă să se simtă ca fiind mai puţin copii ai lui Dumnezeu.

Exprimaţi-vă opinia