ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT

13. Când te angajezi să ieși din rău

și cauți binele (ES nr. 317)

REGULA A PATRA. Când te angajezi să ieși din rău și cauți binele, mesagerul rău îți dă dezolare spirituală. Aceasta este contrariul consolării: e obscuritate, tulburare, înclinație spre lucrurile joase și pământești, neliniște datorată diferitelor tipuri de agitație, ispite, neîncredere, lipsă de speranță și de iubire, lene, apatie, tristețe și sentimentul depărtării Domnului. În fapt, așa cum consolarea e contrară dezolării, tot astfel gândurile care se nasc din consolare sunt opuse celor care se nasc din dezolare (ES nr. 317).

Cum îţi vorbeşte duşmanul când te angajezi să ieşi din rău şi cauţi binele? Limbajul lui este opus celui al lui Dumnezeu: el vorbeşte prin dezolare şi prin faptul că numele său este diavol, deci „cel care separă”. Acţiunea sa, contrară celei a lui Emanuel  (Dumnezeu cu noi), te separă de „însoțirea” Lui  si te lasă de-zolat, abandonat si trist (Mc 10,21-24). Te desparte de Dumnezeu, de cuvântul său, de tine însuţi, mai apoi de ceilalţi, şi, în sfârşit, de natură: toată existenţa este o separare, o ruptură (Gen. 3).

Despărţit de Dumnezeu, al cărui chip eşti, îţi pierzi identitatea. Odată ruptă relaţia care te întemeiază, se frâng şi celelalte. Rămâi singur, „dezolat”, într-o singurătate tot mai mare, învăluit în întuneric, fără a şti cine eşti, de unde vii şi încotro mergi. Eşti tulburat şi răvăşit, plin de frică, absorbit într-un gol vorace. Eşti agitat, incapabil de a acţiona, fără încredere, fără speranţă şi fără iubire.

Numele său mai este şi satana, care înseamnă „acuzator”. Este contrariul Paracletului, avocatul apărării. După ce   te-a condus în întuneric, arată cu degetul înspre tine, pentru a te zdrobi cu convingerea că pentru tine această situaţie este pedeapsa cea dreaptă, din care nu vei mai ieşi niciodată.

Consolarea survine atunci când eşti în armonie cu lucrarea lui Dumnezeu şi îţi găseşti tăria și calmul în a te lăsa încrezător în voia Lui (cf. Is 30,15). Dezolarea apare atunci când eşti în contrast cu ea, din vina ta sau prin insinuarea duşmanului. În acest caz eşti fără pace şi pătruns de o agitaţie care nu se poate calma (cf. Is 57,20 ș.u.).

Toți cunoaştem mai bine dezolarea decât consolarea și pentru că răul este mai perceptibil decât binele. Dezolarea face parte din experienţa cotidiană, cu sau fără vina ta, sub forma remuşcării sau a supărării: ea este locul tipic al ispitei, proprie celui care luptă împotriva răului.

Atunci când cauţi răul, duşmanul te momeşte cu plăcerea aparentă, când vrei să ieşi din sclavie, te obstaculează cu dezolarea, adică cu neplăcerea aparentă. Pericolul constă în a te opri şi a intra în dialog cu ea, până când te afunzi tot mai mult în angoasă, într-un infern care e absenţa dar şi prezenţa înfricoșătoare. Dacă în consolare simţi „mişcare intimă” şi „foc”, aici percepi „blocaj” şi „întunecare”: eşti nefericit.

Dezolarea are un triplu limbaj, opus celui al consolării.

Dezolare sensibilă, cu întunecare, tulburare, atracţie spre rău, răzvrătire şi repulsie faţă de bine. În sine, nu e un rău: e numai o încercare, un potențial pericol de a cădea, dar şi prilejul unei purificări.

Dezolare substanţială, un declin al credinţei, speranţei şi iubirii, opusă consolării substanţiale, nu sensibile. Acest declin – însă nu şi senzaţia lui! – este întotdeauna un rău. Poate să conducă la infidelitate, la disperare, la indiferenţă sau chiar la ură față de Dumnezeu. E apatia care te apucă în mijlocul drumului spiritual, imediat ce se stinge entuziasmul începutului. Atunci lenea şi lipsa de entuziasm pentru ceea ce e bine, tristeţea pentru răul pe care îl vezi şi de care ţi-e frică, devin închisoarea şi colivia amărăciunii tale.

Dezolare aproape insensibilă, opusă consolării, care se traduce în absenţa bucuriei şi a păcii. Nu da atenţie acestor sentimente; eliberează-te de ele, recurgând la cele opuse. Activitatea spirituală constă în a risipi acel „plin de gol” care te împiedică să primeşti plinătatea lui Dumnezeu.

Dezolările, dacă nu sunt simţite şi recunoscute, conduc la rău şi de la rău la mai rău. Simte-le şi recunoaşte-le; dar nu consimţi la ele! Dumnezeu le permite numai ca să fie pentru tine prilej de creştere.

Există și o dezolare care te cuprinde inevitabil când citeşti Scriptura: simţi cu deznădejde distanţa dintre tine şi ceea ce Cuvântul propune. Aminteşte-ţi atunci cu umilinţă că orice pasaj din Evanghelie nu e, în primul rând, ceea ce trebuie să faci tu, ci ceea ce face Domnul pentru tine: este un dar pentru tine.

(cf. textului lui Silvano Fausti – Prilej sau ispită)

ANALIZEAZĂ:

Întrebări pentru reflecţia personală:

• Ai experimentat uneori starea de dezolare? Care au fost cauzele şi ce reacţie a provocat în tine?
• Ai experimentat uneori ruptura de Dumnezeu şi cum ai reacţionat?
• Când te angajezi să ieși din rău și cauți binele, duşmanul vine cu descurajări, cu încercări, cu frici: tu ce faci în aceste situaţii?
• Uneori Dumnezeu permite ca dezolarea să fie pentru tine prilej de creştere: ştii să profiţi de ea?
• Încearcă să deosebeşti formele dezolării: sensibilă, substanţială, insensibilă, prin efectele lor.

MEDITEAZĂ:

Texte biblice de referinţă:

Gal 5,19-21: dezolarea şi consecinţele sale sunt enumerate şi numite „faptele trupului”.

Iob arată cum să ne comportăm în dezolare: fără „a te supăra” pe Dumnezeu, „prinde-bine” şi răul.

Iona este prototipul opus: „prinde-rău”, ba de-a dreptul cu mânie ceea ce e bine!

OBSERVĂ:

cum se maifesta în tine starea de dezolare şi cum reacţionezi faţă de ea.

ROAGĂ-TE:

ca să poti simţi şi recunoaşte dezolările care conduc la rău şi puterea de a le respinge, recurgând la cele opuse.

 ———————————————————————————