iezuiti1

Ca în fiecare an, comunitatea iezuiților din București l-a sărbătorit pe patronul lor spiritual, Sfântul Claudiu la Colombiere. Însă pentru prima oară au ales să sărbătorească la locul de muncă, mai bine zis de slujire, la Serviciul Iezuiților pentru Refugiați situat pe strada Ilie Opriș 54. Astfel, se poate spune că, măcar într-un fel, gazdele s-au deplasat pentru a-i întâlni pe refugiați la ei „acasă” și au putut trăi măcar câteva ceasuri bucuria psalmului: „ce bine e când frații în pace viețuiesc”. Iar în inima bucuriei s-a aflat mulțumirea, și încă mulțumirea prin excelență, Euharistia, prezidată de Păstorul Arhidiecezei de București, aflată și ea tot azi la ceas de sărbătoare. Însă dincolo de sintonia bucuriilor, Excelența Sa Ioan Robu ne-a atras atenția asupra unei realități profunde și care ne privește pe toți: într-un fel sau altul toți suntem „refugiați” în capitală, chiar și cei din țară, din prima sau a doua generație. Mai mult, numărul „refugiaților” este în realitate inimaginabil mai mare decât acela al străinilor: câți nu se „refugiază” în boală, în droguri sau excluziune…

 

Această observație a ridicat pe bună dreptate întrebarea despre posibilitatea unui hram în mijlocul refugiaților și mai ales despre temeiul unei astfel de bucurii: într-adevăr, cum pot da oamenii din exil socoteală de iezuiti2speranța care este în ei? Paradoxal sau nu, răspunsul l-au dat înșiși „pelerinii” sorții veniți la liturghie, prin cântecele lor sau mai bine zis prin rugile lor transformate în cântare: hramul nu ține decât o zi, însă după această zi nu-i mai putem cataloga „străini” pe cei cu care ne-am rugat împreună aceluiași Tată!

Pr. Marius Taloș SJ

Exprimaţi-vă opinia