ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT (2)

Publicatla 23 January 2014

ȘCOALĂ PRACTICĂ DE DISCERNĂMÂNT

 

 2. Omul: un pelerin în continuă căutare

a locuinţei sale


Omul este o fiinţă care nu doar face, ci care observă, merge înainte şi încearcă să înţeleagă de unde porneşte şi încotro duce acţiunea lui, căutând în stele indicaţia urmei care să-l poarte la destinaţie. El locuieşte mereu altundeva: ,,pretutindeni străin pentru că îşi este străin sieşi.” (A. Camus).

Contemplând cerul nu a pierdut pământul, dimpotrivă, a putut să se orienteze şi să se mişte în mod înţelept, făcându-l locuibil şi frumos. Privirea spre înalt a generat jos poezia şi astronomia, măsurarea timpului şi a spaţiului, dansul şi muzica, liturgia şi matematica; stiinţa şi arta, filozofia şi religia; toată cultura vine din contemplarea cerului, reflexia sa pe pământ.

Omul este un animal „excentric”: îşi are centrul în afara sa, ceea ce îl lansează spre obiectul dorinţei sale. Doar acolo trăieşte, pentru că acolo îşi are casa. Omul locuieşte mai mult unde iubeşte decât acolo unde stă: „acolo unde este comoara ta acolo este şi inima ta”. De aceea se mişcă în continuu, pentru a ajunge acolo unde inima sa locuieşte deja, pentru că nu poate trăi fără inimă.

Strada luminoasă este vizibil trasată, egală pentru toţi, de la Răsărit la Apus. Însă enigma răscrucii este pusă tocmai în inima sa; astfel omul, nu prin scrutarea profunzimii cerului va găsi ceea ce doreşte, ci intrând în inima sa: numai inima e singura cale de întoarcere, chiar dacă este plină de ambiguitate.

Există multe practici ascetice orientale si occidentale, precum New Age, care au ca punct comun centrarea pe sine: „selfismul”. Toate sunt strădanii de automântuire care închid omul în propria carapace. Toate neagă transcendenţa şi fac abstracţie de Dumnezeu, de Cristos, de întrupare şi de istorie: ne separă deci de realitate şi de adevăratul izvor al vieţii.

Omul este bun, ba chiar foarte bun (cf. In 1,31); fiind imagine a lui Dumnezeu, este făcut pentru a înţelege, a iubi adevărul şi a fi primitor faţă de Dumnezeu şi aproapele.

Omul nu este ceea ce este, ci ceea ce nu este încă; el este cel care devine urmând ceea ce doreşte. În libertatea sa suverană omul „se naşte” urmând natura pe care el însuşi a rânduit-o după liberul său arbitru. „Obiectivul” pe care omul şi-l pune înainte şi spre care se proiectează cu acţiunea sa este totul sau nimic, viaţa sau moartea: «Ce să fac pentru a moşteni viaţa veşnică?», îl întreabă un tânăr pe Isus (Lc 10, 25).

Omul caută o viaţă fără de moarte, care să nu cunoască limite şi care să fie purtătoare de bucurie şi fericire: doreşte viaţa veşnică. El ştie că este o moştenire care i se cuvine, dar şi că este legată de un ,,ce-i de făcut?”, deci legată de ceva care nu există şi începe să existe datorită acţiunii sale mai mult sau mai puţin libere. Tocmai libertatea, îl face asemănător cu Dumnezeu, părtaş la prerogativa sa de creator, care face să existe ceea ce nu există. „Mergi încotro te poartă inima”, spune un proverb; dar inima este «un vas care conţine laolaltă apa şi focul»: cu direcţii şi dorinţe opuse între ele (cf. Gal 5, 17); acestea trebuie ascultate şi cunoscute bine înainte de a acţiona. Dorinţa este întotdeauna nostalgie, durere-după-întoarcerea-acasă; dar care este casa omului? Creat în ziua a şasea, are sarcina de a duce universul la împlinire, la odihna zilei a şaptea. Însă prin folosirea nedreaptă a libertăţii sale, inteligenţa lui, devenită prizoniera minciunii şi voinţa, s-au rupt de izvorul vieţii, antrenând în haos întreaga creaţie.

După cădere, primul cuvânt adresat de Dumnezeu lui Adam a fost: «Unde eşti?».  De fapt, acesta nu mai era la „locul” său. Pentru că „locul” său este Dumnezeu căci «în El trăim, ne mişcăm şi suntem» (Fap. 17,28). Prin faptul că orice lucru tinde spre „locul său natural”, omul este veşnicul drumeţ, fugar sau pelerin, mereu neliniştit şi frământat, până când nu ajunge la destinaţie: dar cum să ştim încotro ne poartă ambiguităţile inimii?

(cf. textului lui Silvano Fausti – Prilej sau ispită)


 

 

ANALIZEAZĂ:

Întrebări pentru reflecţia personală:

 

  • Relaţia cu Transcendentul te ajută sau te împiedică în dezvoltarea vieţii tale? Cum ?
  • „Unde eşti Adame?”, îl întreabă Dumnezeu: unde eşti tu de fapt? (Gen. 3,8-10).
  • Omul este un animal „excentric”: unde este centrul vieţii tale? Ce cauţi? Ce doreşti?
  • Oare nu eşti tu centrat pe tine? Cum se manifestă excentricitatea sau centrarea pe tine însuţi?
  • În ce sens cerul te ajută să percepi urmele destinaţiei tale? (Gen. 15,1-8).
  • De ce drumul întoarcerii spre locuinţa ta trece prin inimă?
  • Percepi responsabilitatea de a aduce creaţia la împlinire? (Gen. 1,31;  Lc 10, 25).
  • Inima omului este plină de ambiguitate de acea se cere discernământ.

 

 

 

 

MEDITEAZĂ:

Text biblic de referinţă:   Mc. 7,20-23

 

 

 

 

 

OBSERVĂ:

Să observi în timpul săptămânii dacă reacţiile, acţiunile sau deciziile tale se nasc dintr-o persoană centrată pe sine sau din dorinţa de a fi pe plac Domnului şi aproapelui.
 

 

———————————————————————————————–

1

 

Exprimaţi-vă opinia