Iezuiti.ro, Societatea lui Isus Romania

91b. Ajuns în Genova, luă drumul spre Bologna, pe care pătimi multe, mai ales o dată când se rătăci şi merse pe o cărare de-a lungul unui râu care curgea într-o albie joasă. Cu cât înainta, cu atât cărarea se îngusta, ajungând într-un loc atât de strâmt, încât nu mai putea merge nici înainte, nici înapoi. Începu atunci să meargă în patru labe, străbătând astfel o bună bucată de drum, cuprins de o mare spaimă, căci la fiecare mişcare credea că va cădea în râu. Aceasta a fost cea mai mare osteneală şi cea mai mare caznă trupească pe care o cunoscuse până atunci; dar în cele din urmă ajunse la liman.

Când să intre în Bologna, trebuind să treacă o punte de lemn, căzu, iar când se ridică ud tot şi plin de mocirlă, stârni râsul celor de faţă. Intrând în Bologna, începu să ceară de pomană, dar nu primi o para chioară, deşi cutreieră tot oraşul. Boli o vreme în Bologna. După aceea porni spre Veneţia, călătorind ca de obicei.

92. În acel timp, în Veneţia, Pelerinul se îndeletnicea cu exerciţiile şi cu convorbirile spirituale. Persoanele mai de vază cărora le-a dat exerciţii au fost: maestrul Pedro Contarini, maestrul Gaspar de Doctis şi un spaniol pe nume Rozas. Mai era acolo încă un spaniol, licenţiatul Hoces, care se întreţinea adesea cu Pelerinul şi cu episcopul de Cette şi care, deşi avea o oarecare dorinţă de a face exerciţiile, rămase mult timp doar cu dorinţa, dar în cele din urmă se hotărî să le facă. După a treia sau a patra zi, îşi deschise sufletul Pelerinului spunându-i că se temuse ca nu cumva să primească în exerciţii vreo învăţătură greşită, după cum îi spusese cineva. Pentru aceasta adusese cu el cărţi de care să se folosească în caz că Pelerinul ar fi voit să-l amăgească. Acestuia exerciţiile îi fură de mare ajutor, hotărând, mai apoi, să urmeze felul de viaţă al Pelerinului. El a fost şi cel care a murit primul.

93. În Veneţia, Pelerinul îndură o nouă prigoană, întrucât mulţi povesteau că în Spania şi la Paris fusese arsă statuia sa. Lucrurile merseră atât de departe, încât fu chemat la judecată, dar hotărârea dată fu de partea lui.

Cei nouă tovarăşi ai săi ajunseră în Veneţia la începutul anului 1537. Acolo se risipiră pentru a sluji prin spitale. După două sau trei luni, merseră toţi la Roma (la jumătatea Postului Mare 1537) să primească binecuvântarea pentru a merge la Ierusalim. Dar Pelerinul nu a mers cu ei din pricina doctorului Ortiz şi a noului cardinal teatin, care erau în Roma. Tovarăşii săi se întoarseră de la Roma cu înscrisuri în valoare de două – trei sute de scuzi pe care le primiseră ca pomană pentru a merge la Ierusalim. Nu voiseră să ia banii decât sub formă de înscrisuri de valoare şi, neputând merge la Ierusalim, le înapoiară celor de la care le primiseră.

Tovarăşii săi se întoarseră la Veneţia aşa cum plecaseră, adică pe jos şi cerşind, dar împărţiţi în trei grupuri, în care fiecare era de alt neam. La Veneţia, cei care nu erau preoţi fură hirotoniţi cu încuviinţarea nunţiului de Veneţia, care s-a numit mai târziu Cardinalul Verallo. Hirotonirea s-a făcut ad titulum paupertatis şi toţi au depus jurămintele de curăţie şi sărăcie.

94. În acel an nu plecă nici o corabie spre Răsărit pentru că Veneţia rupsese legăturile cu Turcia. Văzând ei că nădejdea de a pleca se îndepărta, se răspândiră pe teritoriul veneţian, cu gândul de a aştepta un an, după cum hotărâseră. Dacă trecea anul fără să poată pleca, aveau să meargă la Roma.

Pelerinul a plecat cu Fabro şi Laìnez la Vicenza. Acolo, au găsit în afara oraşului o casă fără uşi şi fără ferestre,  dormind în ea pe nişte paie pe care şi le-au adus. Doi dintre ei mergeau să ceară de pomană în oraş de două ori pe zi, dar ceea ce primeau era atât de puţin, încât abia îşi duceau zilele. Mâncau de obicei puţină pâine prăjită – când o aveau – pe care o prăjea cel care rămânea acasă. Petrecură astfel patruzeci de zile, nefăcând altceva decât să se roage.

95. La sfârşitul celor patruzeci de zile, sosi şi maestrul Jean Codure şi se sfătuiră să înceapă să predice. Se duseră toţi patru în câte o piaţă, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră şi, chemând lumea strigând şi făcând semne cu bereta, începeau să predice. Acestea făcură mare vâlvă în oraş; multe persoane fură mişcate din evlavie de ceea ce spuneau şi astfel ei primiră din belşug cele necesare traiului.

                Cât a stat în Vicenza, în cu totul alt fel decât la Paris, Pelerinul avu multe viziuni spirituale şi multe consolări aproape zilnic. Îndeosebi în Veneţia şi pe când se pregătea pentru a fi hirotonit şi să celebreze Liturghia, ca şi în timpul celor din urmă călătorii, primi mari vizite dumnezeieşti, ca cele pe care le avea de obicei în Manresa.

Pe când se mai afla încă în Vicenza, auzi că unul dintre tovarăşii săi, care se afla în Bassano, era bolnav şi pe moarte. Cu toate că pe atunci avea şi el febră, porni la drum şi mergea atât de iute, încât Favre, însoţitorul său, nu reuşea să ţină pasul cu el. În timpul acestei călătorii, primi de la Dumnezeu încredinţarea – şi-i spuse lui Favre – că tovarăşul său nu va muri de acea boală. Când sosiră în Bassano, bolnavul fu foarte mângâiat şi se vindecă în scurt timp.

Apoi se întoarseră la Vicenza şi rămaseră acolo toţi zece pentru o vreme. Unii dintre ei mergeau să ceară de pomană prin împrejurimi.